„Împotrivirea Părintelui Justin faţă de noile acte biometrice cu cip a avut-o ca descoperire directă de la Duhul Sfânt”. Mărturisirea ucenicului Gurie

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu„El m-a dus în casa de ospăţ şi sus, drept steag, era iubirea” – Cântarea Cântărilor, 2:4

Mi s-a spus să scriu ceva despre părintele Justin, lucru foarte complicat pentru că nu ştii din care latură să-l priveşti ca să poţi pătrunde şi cuprinde ceva cu mintea şi să storci ceva din lucrurile văzute de noi, căci cele nevăzute şi neştiute rămân scrise doar în cartea vieţii şi se vor citi în auzul tuturor în ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii celei mari.

Dacă e să-l priveşti ca monah-nevoitor, îţi stârneşte uimirea pentru că eu, deşi tânăr ca vârstă şi în plină sănătate trupească, nu puteam să mă ţin de programul lui zilnic. Dragostea lui pentru asceză îl arunca în noi lupte duhovniceşti duse dincolo de limitele fiinţei umane. Cu duhul era atât de osârduitor încât trupul abia mai făcea faţă la cerinţele mari ale duhului.

Ca om iubitor şi pătruns de iubirea divină, nu stă în puterea iscusinţei mele să transmit ce am văzut la el. Iar jertfa lui, la tot şi la toate din dorul său pentru Hristos, închide gura oricărui cititor.

Aş vrea să mă opresc puţin asupra lucrării sale de mărturisitor, după cum a fost numit în icoană. Şi de ce anume la acest aspect? Pentru că întreaga sa viaţă a fost pătrunsă de duhul mărturisirii. Deşi era iubitor de linişte şi rugăciune, el nu a sacrificat adevărul pentru a-şi păstra liniştea cea mult dorită şi căutată. Fiind înzestrat cu o minte ageră şi pătruns de duhul înţelepciunii, şi-a dat seama că este timpul mărturisirii.

Dumnezeu cerea mai mult de la el decât mersul la slujbe, rugăciunea de chilie, cântarea la strană, ascultarea şi celelalte lucrări călugăreşti care îşi au menirea şi timpul lor. Ştim prea bine admiraţia călugărilor din mănăstirile prin care a trecut. La M-rea Secu, de exemplu, avea cinci ascultări şi în acelaşi timp îngrijea şi de părintele Antim Găină. La Bistriţa avea ascultarea de a vorbi cu oamenii care adeseori îl aduceau la epuizare. Iar în închisoare a fost supus faţă de regimul de muncă al închisorii, revoltânduse împotriva lui doar atunci când contravenea credinţei şi idealului său. A fost foarte atent şi a putut citi vremurile. Iar duhul său treaz a ştiut să discearnă exact până unde merge ascultarea faţă de ierarhie şi faţă de stareţ.

Parintle Justin si schimonah GurieNu şi-a adăpostit conştiinţa la umbra răcoroasă a ascultării înşelătoare. Iar când timpul a cerut-o a ieşit în arşiţa mărturisirii, ştiind prea bine care sunt urmările pentru cel care mărturiseşte adevărul.

Mântuitorul ne arată scara care ne urcă spre Dumnezeu sau ne duce la asemănarea cu Dumnezeu, expunând-o în nouă trepte, numite de El Însuşi Fericiri. În treptele a opta şi a noua ale acestei scări, Mântuitorul ne spune: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…” şi „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind din pricina Mea” (Mt. 5:10-11). Da, dar dacă nu vorbeşti, nu te prigoneşte nimeni. Desigur, el ar fi putut să tacă precum unii dintre aşa-numiţii mari duhovnici, căci inteligenţa şi spiritul său diplomatic i-ar fi adus mare succes şi încredere din partea puterii statului, însă dragostea sa pentru Hristos şi adevăr l-au făcut să îmbrace haina mărturisirii.

Din păcate, acum, cei mai mulţi ierarhi, clerici, monahi şi credincioşi s-au ascuns sub aşa-zisa ascultare, preferând să calce în picioare credinţa şi adevărul şi pe cei care mărturisesc credinţa, spunând că fac ascultare. Dar dacă ar fi tăcut părintele Justin şi miile de mărturisitori mucenici, ce s-ar fi ales din Biserica, ţara şi neamul nostru?

Este adevărat, ascultarea este o virtute, chiar una dintre cele mai mari virtuţi pe care ne-a transmis-o sau am învăţat-o de la Însuşi Mântuitorul Hristos: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8). Ascultarea este o virtute foarte mare, o coloană, un stâlp. Credinţa, însă, nu este o virtute, ci este temelia virtuţilor. Temelia este locul pe care se aşează şi se înalţă coloanele de susţinere ale unei case, adică toate virtuţile, ca să se clădească casa sufletului nostru şi doar aşa se va sălăşlui Dumnezeu, Treimea cea sfântă înlăuntrul nostru. Femeii păcătoase din casa fariseului Simon, îi laudă iubirea cu care Îl iubea pe Mântuitorul Hristos, dar la sfârşitul pericopei îi laudă credinţa, spunând: „Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Lc. 8:37-50). Vedem că totul se bazează pe credinţă.

Întreaga sa viaţă a fost o mărturisire. A început cu regimul comunist şi deşi a fost pedepsit cu 16 ani de temniţă pentru împotrivirea lui dârză faţă de regim, trecând prin focul temniţelor comuniste, nu s-a potolit după cum aşteptau puternicii timpului, ci s-a aruncat în a mărturisi credinţa şi idealul său împotriva ecumenismului şi a dictaturii biometrice. Dacă împotriva ecumenismului a avut ca susţinere anumite canoane ale Sfinţilor Părinţi care demonstrează că ecumenismul este erezie, împotrivirea sa faţă de noile acte biometrice cu cip, a avut-o ca descoperire directă de la Duhul Sfânt, lucru susţinut şi de părintele Mihai Valică: „Şi vă mărturisesc că ceea ce eu am studiat ca teolog la Freiburg şi mă refer la tehnica RFID şi la biometrie, părintele Justin a primit prin viziune dumnezeiască” (Atitudini nr. 34/ 2014). Desigur problema fiind foarte importantă şi de foarte puţini înţeleasă, a fost descoperită

celor care se află în strânsă legătură cu harul Duhului Sfânt. Îmi amintesc că de câte ori îmi zicea să predic fie la mănăstirea de maici, fie la cea de călugări şi nu spuneam ceva împotriva ecumenismului sau a cipului, îmi zicea: „Ai pierdut timpul în zadar”. Puteam să explic lumii lucrarea tainică a harului sau să vorbesc pe înţelesul tuturor despre lumina necreată, dacă nu spuneam să se ferească de ecumenism şi de cip, totul era egal cu zero. De ce? Pentru că sunt problemele esenţiale cu care trebuie să ne preocupăm acum. Nu laşi să ţi se surpe temelia casei, iar tu te apuci să dai pereţii cu var sau schimbi geamurile cu cele de termopan pentru că ai auzit că sunt mai bune.

Desigur sunt probleme care incomodează şi cer un gram şi soi de nebunie. Pentru părintele nu a contat nimic. Prin dragostea sa mare pentru popor el a vrut să lase un popor liber şi după ce va pleca din această lume. Ştia că nu va ajunge să fie constrâns să accepte actele biometrice cu cip, dar s-a gândit la generaţiile viitoare. A vrut să lase o Românie liberă şi ferită de noua dictatură la care este supusă. Mai ales că peste tot se aşterne o tăcere cu mirosul morţii. Fiecăruia dintre cei ce i-au păşit pragul chiliei sale, părintele a încercat să-i transmită o parte din duhul său, din sufletul şi din iubirea sa. Nouă ni se cuvine să transmitem mai departe ceea ce am primit de la el. Să nu uităm că va veni o zi – şi negreşit că va veni – când va trebui să ne întâlnim cu el şi privirile noastre se vor întâlni.

Cu dragoste întru Hristos Domnul,
Schimonahul Gurie, mănăstirea Sf. Sava, Palestina
articol publicat în nr. 35 al revistei ATITUDINI

Sursa: ParinteleJustinParvu.ro

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu

O minune la Mormântul Părintelui Justin şi alte mărturii despre o minune a Sf. Nectarie şi dragostea sfinţilor mărturisitori Justin Pârvu şi Gheorghe Calciu dincolo de hotarele ţării

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone

Minune Mormantul Parintelui Justin Parvu ianuarie 2015Mănăstirea Petru Vodă informează: De mai mult de o săptămînă s-a observat la mormîntul Părintelui Justin un fenomen legat de condiţiile atmosferice exterioare: pe geamul de deasupra mormîntului vaporii de apă ce ies din pămînt se condensează într-un mod mai puţin obişnuit. În timpul zilei, dacă temperatura urcă peste 0 grade, în dreptul capului părintelui nu este nici un fel de condens, ci geamul este curat. În timpul nopţii şi atunci cînd temperatura scade sub 0 grade, condensul îngheaţă în forma trupului, iar în dreptul feţei îngheţul are un aspect distinct.

Geamul de deasupra mormîntului a fost adus de maicile de la Mănăstirea Paltin, pentru a proteja pe durata iernii florile pe care le aduc în fiecare săptămînă pentru a împodobi mormîntul. Am amînat mai multe zile relatarea fenomenului pentru a fi siguri că ceea ce vedem nu e o întîmplare, o părere.

Nu ne grăbim să afirmăm că este vorba de o minune, ci înţelegem şi prin aceasta că Părintele Justin este viu, pentru că sufletul său a fost cel mai viu suflet din cele pe care le-am întîlnit în această viaţă, şi că este adevărat ceea ce a spus cuiva în anul 1999: “Nu vă mai plîngeţi că ce va fi după ce am să mor! Dar ce, măi, mă duc să dorm?”

În Biserica Ortodoxă învăţătura adevărului este mai mare decît minunile. Dăm mai jos un cuvînt al Părintelui Justin din anul 2006, publicat într-un ziar local.

Integral pe site-ul Mănăstirii Petru Vodă

Minune Mormantul Parintelui Justin ianuarie 2015

Totodată, revista Familia Ortodoxă ne-a permis republicarea unui foarte emoţionant interviu despre dragostea pentru români a sfinţilor mărturisitori Justin Părvu şi Gheorghe Calciu peste hotarele ţării, îngrijirea Sfântului Spiridon şi o mare minune a Sfântului Nectarie pentru familia binecuvântată a unor creştini-ortodocşi din Statele Unite ale Americii:

Parintele Justin Parvu si Familia Dianei si a lui Cristian la Petru Voda

Viaţa de creştin ortodox în America

„Dumnezeu nu dă cu jumătate de măsură”

Credinţa, nădejde, dragoste… Aşa s-ar caracteriza, pe scurt, familia Dianei din America, o familie care a înţeles că, oriunde te-ai afla, dacă Îl cauţi din tot sufletul pe Hristos, Îl găseşti; a înţeles că numai dacă Îl pui pe Hristos pe primul loc în inima ta poţi avea totul, poţi avea acea fericire şi mulţumire sufletească despre care ne vorbesc Părinţii cu viaţă sfântă.

În povestea despre felul cum îşi creşte cei patru copii împreună cu soţul ei, Cristian, impresionează atât minunile pe care le-a trăit şi felul în care Domnul i-a purtat de grijă, cât şi vieţile oamenilor pe care i-a întâlnit, unele demne de a fi puse într-un „pateric” al mirenilor…

– Diana, foarte mulţi dintre noi avem impresia că America este echivalentul unei vieţi uşoare şi consumiste – şi totuşi există creştini ortodocşi şi aici care-şi trăiesc puternic credinţa, fără compromisuri. Cum ai caracteriza Ortodoxia din America?

Continue reading

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitus Roncea 09

Cuvântul Părintelui Justin Pârvu către Români la Naşterea Domnului. VIDEO: „Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim”

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone


Cuvantul Parintelui Justin Parvu catre romani la Nasterea Domnului

Părintele Justin: „Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim”

“Hristos, Mîntuitorul nostru, a luat trup omenesc, făcîndu-se om adevărat. Dar nu a încetat să rămînă ceea ce era de veci, adică Dumnezeu adevărat.

De acum Mesajul lui Dumnezeu, Cuvîntul, S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire, înfăţişîndu-ni-L pe Hristos, care cuprinde în sine atît firea dumnezeiască, cît şi pe cea omenească.

Prin faptul că S-a făcut om, Fiul lui Dumnezeu a aşezat umanitatea Sa la dreapta Tatălui. S-a făcut singurul mijlocitor, ca o punte prin care toţi putem ajunge la Împărăţia Lui.

Unul este Mijlocitorul, între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos.

Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu era prezent în cortul sfînt, astăzi El a coborît în însuşi trupul nostru – cortul nostru, în carne şi oase, pe care l-a sfinţit, l-a înveşmîntat pentru slavă.

Prin coborîrea Lui, El ne-a cuprins, ne-a înălţat pe toţi. El s-a coborît pentru ca noi să ne înălţăm. El s-a făcut ca noi pentru ca şi noi să ne facem ca El. El a sărăcit pentru ca noi să ne îmbogăţim. El a fost inspitit pentru ca astfel noi să luptăm împotriva ispitelor. El a fost necinstit şi batjocorit ca să ne păzească pe noi. El a fost chinuit şi omorît ca să ne mîntuiască pe noi. El s-a coborît pînă la iad ca să ne înalţe pe noi pînă la Cer. El S-a făcut Fiul Omului pentru ca noi să avem putere de a ne face fii lui Dumnezeu, în veci.

De acum El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, pentru că nu există un alt drum spre Dumnezeu, nu există o altă viaţă, decît viaţa în Iisus Hristos. Iar viaţa creştinului adevărat nu poate fi decît o viaţă în Hristos, în care sîntem cuprinşi şi ne hrănim precum mlădiţele din tulpina Viţei.

Pe de altă parte, Sărbătoarea Întrupării sau Naşterea Domnului nu face decît să dezvăluie adevărul pe care îl trăim noi înşine în spaţiul Bisericii, prin comunicare cu Hristos. Întruparea Domnului nu semnifică una sau mai multe zile de sărbătoare; semnifică o prezenţă reală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. De aceea ne cheamă mereu să trăim, să actualizăm în mod real unirea cu Dumnezeu, ce este întotdeauna prezenţa prin Sfînta Taină.

În peştera Bethleemului, Dumnezeu S-a născut om, pentru ca în Biserică omul să se nască Dumnezeu. Semnificaţia Bethleemului de „casă a pîinii” se transmite astăzi prin Biserică, în lăcaşul sfînt în care Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor, ca Pîine a Vieţii, care hrăneşte deopotrivă şi sufletul şi trupul.

Asemănarea cu Dumnezeu spre care am fost chemaţi înseamnă întruparea lui Hristos în noi. Precum El a unit divinul cu umanul, sîntem chemaţi şi noi să unim umanul cu divinul. Adică să ne unim cu Hristos prin Biserică, după cum şi Fiul lui Dumnezeu e întrupare în ipostasul Său – firea Sa dumnezeiască cu firea noastră, omenească.

Sfinţenia nu este altceva decît participarea la viaţa lui Hristos, o creştere în omenire. Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim.

Venirea Fiului Omului în lume este mărturisirea iubirii Tatălui, El, Care ne iubeşte pe toţi şi noi toţi sîntem în Fiul, devenind trupul Său prin credinţa în El. Urmează Sfîntul Grigore  [Teologul] şi spune că tocmai noi, noi înşine, sîntem trupul Său.

Oricine împlineşte voia lui Dumnezeu nu face altceva decît să crească şi să lumineze în slavă şi să se îndumnezeiască şi să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

Aceasta este bucuria sfintelor sărbători ce uneşte printr-o înţelepciune dumnezeiască atît însemnarea curgerii timpului, a anilor, dar şi Taina Credinţei care lucrează; pînă ce Hristos va lua chipul Lui vom putea ajunge cu toţii la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos. [Efeseni 4:13]”

Sursa: Parintele Justin Parvu Ro


Parintele Justin Parvu despre tinerii mucenici

Vedeti si VIDEO: La căpătâiul Părintelui Justin în noaptea de Crăciun, când “Hristos, Mântuitorul nostru, a luat trup omenesc, dar nu a încetat să rămână ceea ce era de veci, adică Dumnezeu adevărat”

Manastirea Petru-Voda - foto Cristina Nichitus Roncea

 

O carte ca o mărturisire de credinţă: „Părintele Justin – Mărturisitorul”

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina NichituDeşi mai rar, auzim cuvintele mărturisitoare: „pământul ţării noastre este sfânt”. O spunem noi sau pământul însuşi o face în căutarea unor suflete în care să se rostuiască spre rodire? Ce să înţelegem prin sfinţenia pământului? Brâncuşi ne-a dăruit o Cuminţenie a pământului, străjuind în zarea dăinuirii, ca o uimire împăcată acolo unde îşi măsoară ritmul în trecerea spre dincolo de timp. Ce înseamnă, deci, „a sfinţi”? În rugăciunea Tatăl nostru spunem: „sfinţească-se numele Tău”, ca rostul vieţii noastre pe pământ, o misiune şi o apropiere de cerul care ne-a fost întâia patrie. Urmează o măsură „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”; deci nu după voia noastră, care ştim unde ne-a dus şi ne păstrează, măsurându-ne deşertăciunea. Spre împlinire desăvârşită, Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om ca noi, urmându-L, să deprindem calea îndumnezeirii, împletită în adevăr şi viaţă. O ştiau strămoşii noştri de stăruiau a-şi potrivi viaţa după chipul credinţei celei drepte, numindu-se „creştin” sau „creştină”, şi-şi învăţau copiii cum să fie cu grijă, căci „omul sfinţeşte locul”. Şi, Doamne, câţi vor fi fost cei care, neştiuţi de lume, dar ascultaţi de Dumnezeu, au sfinţit nu doar un loc sau altul, binecuvântându-l cu faptele lor, ci întreg cuprinsul ţării ca o icoană mărturisitoare. Părintele Justin Pârvu, care acum se roagă în ceruri pentru noi, afla realitatea creştinismului ortodox în locul pe care s-a nevoit să-l sfinţească definindu-l prin „simplitate, bunătate şi dragoste”, mai cu seamă cu dragoste, datorită căreia am rezistat în vremuri prădalnice, îmbogăţind-o cu prinosul răbdării. „ţara românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui, politic sau al altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2.000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un popor la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloacele ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.”

Datorăm tinerei doamne Cristina Nichituş Roncea o carte (din care am citat) ca un loc binecuvântat de (re)întâlnire şi dimpreună rămânere cu Părintele Justin – Mărturisitorul. Fotografii şi vorbe de duh, apărută la Editura „Mica Valahie”, cu un cuvânt înainte de Aspazia Oţel Petrescu. O carte de căpătâi, cu mult mai mult decât un simplu album, pentru că imaginile emană sfinţenie, ne dau putere şi curaj să ne privim pe noi înşine în faţă. Imaginile Cuviosului Părinte au viaţă şi între ele se ţes cuvintele înţelepciunii sale sfinte, iar harul, credinţa şi iubirea ucenicei înmlădiază înţelesuri tainice. De pe copertă Părintele ne priveşte ca de peste timp. În interior, ca dedicaţie, desluşim cuvintele: „îndemn spre tot lucrul bun”; pentru doar acesta rodeşte în sufletele omului sfinţenia şi dimprejur binecuvântarea. De la o pagină la altele realizăm cât de bogat folositoare este imaginea fotografică, atunci când e făcută cu har, faţă de film, bunăoară, unde imaginile, culoarea şi dinamica lor pot oculta sensul. Imaginea fotografică rămâne ca o blândă aşteptare, te poţi întoarce ca la un prieten apropiat, poţi continua un dialog sau înnoi comuniunea întru duhul „răbdării şi al dragostei”.

Selectarea textelor, care îi aparţine lui Victor Roncea, este făcută cu grijă duhovnicească, aşa încât cartea poate fi citită şi ca o cateheză pentru omul contemporan ce, ieşit din dictatură, nu se află încă pe sine decât într-o bolboroseală autodistrugătoare. O analiză mai atentă, sine ira et studio, ar îngădui să vedem că, deşi scăpaţi de ateism, ne ţinem încă departe de Dumnezeu, căci altminteri de unde o criză morală şi existenţială fără precedent? Părintele Justin, ca un părinte iubitor, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, de Biserica Sa, să ne apropiem unii de alţii. Albumul începe ca un colind, cu „Naşterea Domnului”. Simplitate maiestuoasă a cuvintelor tâlcuiesc înţelesuri lucrătoare: „Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Bethleem pentru a duce pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu putem vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere”. Aici e puterea rugăciunii, „salvarea noastră” şi îndemnul insistent, îndeosebi către tineri, de a deprinde forţa rugăciunii, asemenea străbunilor care au pornit sfinţirea pământului acestuia. Urmează „Sfintele Paşti”, din care reţinem că ar fi necesar să ne ferim de dramatizarea răutăţii zilelor, deoarece pot împiedica curăţirea sufletului ca astfel să-l dăm lui Dumnezeu. În capitolul „Adormirea Maicii Domnului”, Părintele mărturiseşte că în închisori „aveam pururi în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor”. Poposim la Sf. Mănăstire cu ocrotitorii ei: „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil – la deal şi la vale”, pentru a vedea în ce chip monahul este „un creştin desăvârşit”. Sfârşitul este ca un început bun, despovărat de rău şi rele – „Anul nou şi moliftele Sfântului Vasile”, ale căror cuvinte au putere purificatoare, vindecătoare, purtând spre biruinţă în numele Domnului Cel unul în Treime, căruia să ne închinăm cu smerenie, să mulţumim cu vrednicie şi să-L slăvim cu dorire. Când scenariile apocaliptice se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, Părintele Justin ne atrage luarea aminte: „Pentru noi, sfârşitul este moartea sufletească. Dacă a murit sufletul din noi, suntem primii care murim”. Pildă dătătoare de putere îl avem tot pe Hristos, care, pe cruce, după ce s-a rugat Părintelui să fie iertate păcatele celor ce L-au răstignit, a spus cu pace „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Viaţa şi pătimirile Părintelui Justin ne ajută să înţelegem că suprema libertate este „de a trăi în afara păcatului” prin despătimire, ca să nu-i fim robi, şi prin iertare, pentru eliberarea de răul ce ni s-a făcut. Avem a lupta pentru adevărul credinţei noastre şi nu o putem face decât urmând lui Hristos, fiindcă „dacă nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”. Vremurile sunt întunecate, deşartă pare tânguirea, dar tocmai de aceea e vital să ne facem „părtaşi Răstignirii lui Hristos, ca să fim părtaşi Învierii lui”.

Închidem cartea cu sfială şi o reluăm cu nădejdea comuniunii tuturor, celor de aici şi de dincolo, în numele şi prin Hristos Biruitorul morţii, care e cu noi până la sfârşitul veacurilor. Părintele Justin a fost un dar de la Dumnezeu şi, primindu-l cu recunoştinţă, să ne facem vrednici a-i fi urmaşi, înmulţindu-ne talanţii.

Un articol de ELENA SOLUNCA MOISE / Revista CULTURA

Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro

Remember – Pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu: 14 Iunie 2014

Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său sîntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii.

Sursa: Petru-Voda.Ro

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu

Revoluţia Părintelui Justin – de pr. Ioan Valentin Istrati

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina NichituAcum, cand ne apropiem de pomenirea de un an a bunului nostru Parinte Justin, va aducem aminte cum a fost la momentul trecerii sale la cele sfinte:

Revoluţia Părintelui Justin

de pr. Ioan Valentin Istrati

A fugit de oameni în adâncul pădurii şi oamenii au venit cu zecile de mii la el. A plecat din oraş şi oraşul s-a mutat în pădure. S-a ascuns în munte şi muntele a devenit muşuroi de credinţă.

A plecat la Domnul Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă. Ultimul poate din generaţia marilor duhovnici sfinţiţi cu sânge martiric prin temniţele comuniste şi prin rugăciune de multe decenii spre slava lui Dumnezeu.

Cu o zi înainte de înmormântare, seara, pe la 7, mă apucă un dor imens să merg şi să-i sărut mâna. De multe ori mi-a călăuzit viaţa, uneori mi-a dat sfaturi cu vedere de Duh şi înţelepciune mai presus de fire. Acum trebuie să merg şi să sărut mâna unui om sfânt. Ne mai găsim vreo câţiva preoţi şi credincioşi şi plecăm din Iaşi. La intrarea pe drumul forestier care duce la mănăstire, lung de vreo 5 kilometri buni, totul e blocat. Poţi să fii delegaţie oficială, orice, nu se mişcă nicio maşină, din cauza unor tronsoane lungi de un singur fir. Lăsăm maşina şi pornim pe jos. După vreo câteva sute de metri, mama începe să se vaiete de ritmul nostru insuportabil de mers şi de oboseală. Spune: Părinte Justin, trimite te rog vreun om al lui Dumnezeu să ne ia cu maşina, măcar câteva sute de metri. Peste un minut opreşte un domn fără a-i face vreun semn şi ne ia preţ de un kilometru. Coborâm în grabă şi ne întindem iar la drum. Şi iarăşi lamentaţii şi plângeri la Părintele Justin. Sunt mii de oameni care urcă alene muntele, pe drumul şerpuit care duce la mănăstire. Opreşte iar o maşină nouă, doamna din faţă se pliază în portbagaj şi şoferul ne invită pe toţi în maşină. Ne urcăm sideraţi, fără să ştim de unde această minune, mulţumim abia şoptit. Şoferul ne spune: mergem la Părintele, am citit pe doxologia şi în Lumina despre zecile de mii de oameni care vin să-i sărute mâna. Îi spun că sunt de la doxologia şi mă minunez de judecăţile tainice ale lui Dumnezeu.

Parintele Justin Marturisitorul - Album foto de Cristina Nichitu

Ajung într-un final la sicriul marelui duhovnic. Mireasma de crini cereşti e atât de puternică în toată curtea mănăstirii, încât e simţită de toţi. Faţa părintelui e de un alb imaculat, de crin, de o sensibilitate care te pătrunde până la cerul inimii. Parcă zâmbeşte sfios. Are o mână caldă, de o fineţe şi puritate mai presus de cuvânt, cu care a binecuvântat şi a sfinţit sute de mii de oameni, total opusă răcelii de congelator şi rigidităţii cadavrelor obişnuite.

Stau şi mă gândesc: ce titan de duhovnic, aşchia asta de om, ce munte de răbdare şi de speranţă, câtă suferinţă a îndurat în cei 16 ani de temniţă grea, câte milioane de lacrimi a înghiţit în rugăciune în celulă, câte bătăi, câtă foame şi sete, câte umilinţe a răbdat, pentru a ajunge aici. A fugit de oameni în adâncul pădurii şi oamenii au venit cu zecile de mii la el. A plecat din oraş şi oraşul s-a mutat în pădure. S-a ascuns în munte şi muntele a devenit muşuroi de credinţă. A căutat singurătatea rugătoare, şi rugăciunea celor singuri, pierduţi în mijlocul lumii, tăinuiţi în suferinţă, l-a găsit. A iubit tăcerea brazilor şi a spovedit sute de mii de oameni. Privesc zecile de mii de oameni tăcuţi, care urcă alene, în rugăciune, muntele către părintele lor duhovnicesc şi înţeleg ce este ortodoxia: căutare a sfinţeniei care devine sfinţenie însăşi. Oamenii aceştia, asudaţi, bătrâni, copii în căruţuri, tineri, familii întregi, monahi şi maici de pretutindeni, oamenii ăştia sunt ortodoxia. O bătrână ţine nefiresc de sus, legănat, un ghiveci mare de flori, pe care vrea să-l aducă părintelui cu viaţă sfântă. Alţii poartă opaiţe cu lumină pentru a lumina calea către el. În jurul sicriului sute de oameni plâng firesc, molcom, pentru un om de nouăzeci şi ceva de ani. Sute de preoţi strânşi parcă de o mână nevăzută stau şi se roagă în jurul catafalcului modest. Nimeni nu mai are nicio îndoială: au venit toţi să-l vadă pe Părintele şi să se roage să-i semene. Au venit să-i sărute mâna şi să se împărtăşească de o ultimă binecuvântare plină de har. Jandarmii ţin cu greu piept mulţimii care doreşte să îmbrăţişeze pentru o clipă pe monahul care le-a schimbat lumea definitiv.

Ceea ce am văzut la sicriul Părintelui Justin este o revoluţie. Revoluţia tăcută, mai discretă decât florile de colţ, a omului credincios, neostentativ, a bătrânului căutător de veşnicie, a tânărului căutător de linişte, a familiilor cu copii mulţi şi a călugărilor iubitori de pustie. Sunt zecile de mii de oameni care au simţit cu toată fiinţa lor, cum Dumnezeu se revarsă în suferinţă şi o face scară către cer, Cruce a firii care vesteşte Învierea. Oamenii nu se roagă sfinţilor care nu-i ajută. Talpa ţării este iubitoare de sfinţenie şi de rugăciune. Sunt oamenii tăcuţi, care dis de dimineaţă la birou, într-o discreţie totală îşi fac Acatistul Maicii Domnului sau Paraclisul, înainte de o zi plină de povara grijilor sau fac cruce alene pe pâinea scoasă din cuptor pentru a-şi sfinţi pruncii de mireasma euharistică a raiului.

Parintele Justin Parvu de Cristina Nichitus Roncea la Doxologia

Părintele Justin rămâne în sufletul oamenilor, acolo de unde nimic nu-l poate smulge, adânc înfipt în inima lor, prin rugăciune. Puterea lui de a predica şi spovedi, de a sfătui şi lumina oamenii, rămâne şi se înmulţeşte după trecerea lui în regnul cel fără de moarte. Lumina ochilor lui rămâne în suflete şi după ce ochiii lui pământeşti s-au stins. E puterea de a iubi jertfelnic pe cei ce te prigonesc, de a cerceta ca un chirurg iscusit păcatele tuturor şi de a călăuzi fără odihnă pe toţi rătăciţii acestei lumi. E puterea care se înrădăcinează în cer şi rodeşte pe pământ smerenie, rugăciune şi îndumnezeire.  E bucuria care rodeşte multe  lacrimi, rouă a raiului interior, care doreşte şi se sfârşeşte după curţile Domnului.

Doxologia / ParinteleJustinParvu.Ro

 

Magdalena Popa Buluc despre „Parintele Justin Mărturisitorul”: „Fotografiile Cristinei Nichituş Roncea sunt o invitaţie de a păşi pe calea iubirii şi a adevărului”

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone
Spiritualitate şi istorie: “Părintele Justin Mărturisitorul”
de Magdalena Popa Buluc
Spiritualitate şi istorie

Călugărul îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul o are în lumina monahului

Părintele Justin a fost un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos care a luptat cu spada iubirii în mână să aducă biruinţa binelui asupra asupra răului absolut.

“Tradiţiile noastre populare vestesc Naşterea lui Hristos… Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată şi o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Betleem spre a se răstigni pe Golgota ca să ia asupra sa păcatele întregii omeniri. Nu se poate vorbi de Răstignire, de Înviere, dacă nu plecăm de la Naştere. Apoi putem admira frumuseţea unei familii sfinte, a lui Iosif şi a Mariei, ca un model de vieţuire creştină”.

“În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice, de la frezele pentru rocă, şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acesta a fost momentul când am intrat în ascensor şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol. Era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând Hristos a înviat! Apoi, am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină, în locul nostru. Am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă”.

Înarmaţi-vă cu rugăciuni

“Tocmai atunci când e vorba să nu se vorbească, să nu se ştie, să nu se spună, monahul trebuie să strige mai mult. El e împotriva firii mereu. Asta-i viaţa monahală. Monahul stă de veghe acolo la miezul nopţii. Se aude un clopot, bate o toacă, se cântă Sfânta Liturghie şi e tot timpul treaz ca un apărător al vieţii noastre creştin ortodoxe”.

Albumul Cristinei Nichituş Roncea, “Părintele Justin Mărturisitorul”, apărut în condiţii grafice excepţionale, la Editura “Mica Valahie”, prilejuieşte o călătorie prin lumea ortodoxă românească, dar şi un elogiu adus Părintelui Justin, un elogiu adus frumuseţii divine.

“Mânăstirile sunt locuri care pentru mulţi par rupte de realitate. Dar nu este deloc aşa. În mânăstiri sunt oameni bine ancoraţi în prezent şi determinaţi pentru viitor mai ales pentru că îşi cunosc trecutul. Am văzut şi am trăit minuni. Sunt călugări – stânci de credinţă, sunt măicuţe – mlădiţe ale adevărului, sunt oameni care par a fi sfinţi coborâţi pe pământ. Priviţi la chipurile lor: câtă blândeţe, câtă căldură!”

Părintele Justin Mărturisitorul

Cristina Nichituş Roncea şi-a dorit ca fotografiile sale să fie privite cu sufletul. Fotografiile ei sunt o invitaţie aşadar de a păşi pe calea iubirii şi a adevărului.

După expoziţia “Precum în cer”, deschisă la Palatul Şuţu, în care autoarea ne-a propus să trăim într-o expoziţie de fotografii ce te înalţă şi care te duc spre o lume în care cuvintele sunt de prisos, ea mărturisea: “Pentru mine, vizita la mânăstirea Petru Vodă a fost o experienţă înălţătoare, o ocazie fără precedent de a învăţa că poţi să fii mai fericit prin simplitate, străduindu-te să îndepărtezi influenţele nefaste, să te bucuri de frumuseţea din jur, pe care o găseşti în natură, dar şi în oameni. Credinţa te învaţă să fii bun şi astfel ajungi să fii fericit prin tine însuţi, fără să aştepţi neapărat ceva de la cei din jur. Dincolo de situaţia politică, de agitaţia din oraş sau de problemele personale, oamenii pot afla că monahii din mânăstirile României se roagă pentru fiecare suflet de român, că există oaze şi fortăreţe ale credinţei şi că Dumnezeu nu ne lasă. Avem tendinţa să uităm asta din cauza greutăţilor care ne apasă, însă credinţa chiar ne ajută să depăşim situaţiile dificile şi mai ales ne învaţă să-i ajutăm şi pe cei din jur, atunci când putem. A fost o minune, în primul rând. În sensul că această poartă mi-a fost deschisă de Părintele Justin, într-o seară de Crăciun, când eram la uşa chiliei sfinţiei sale alături de pelerini, maici şi călugări, cântându-i colinde. Este şi prima fotografie făcută cu Părintele, cu care de altfel am deschis expoziţia.

Părintele Justin a mers cu Evanghelia în faţă, rămânând ochiul de veghe al creştinătăţii

M-am străduit să percep cu sufletul ceea ce vedeam în jurul meu. Mă bucur că obiectivul aparatului de fotografiat a reuşit să surprindă ceea ce eu vedeam cu ochii minţii, ceea ce atingeam cu sufletul, ceea ce simţeam cu inima în acele momente”.

În acest splendid şi impresionant album cu fotografii radiind frumuseţe şi emoţie şi cu texte pline de înţelepciune îl descoperim pe Părintele Justin – Mărturisitorul, ultimul arhanghel al românismului, care într-o dimineaţă în zori şi-a ridicat uşor capul şi bunecuvântând în văzduh a rostit cu putere şi har: “Doamne, binecuvântează pe toţi românii din această ţară, apoi a rostit a doua oară: Doamne, binecuvântează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a rostit a treia oară: Doamne, bunecuvântează această ţară, România!”.

Cristina Nichituş ne descrie biografia unei biruinţe. Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă, la 10 februarie, într-o familie de români orotdocşi foarte evlavioşi. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mânăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică, întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica. Niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi pe cele de cultură, istorie, filosofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi deplin, de o seninătate milosârdnică ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative ale spiritului creştin al acestui popor.

Iubea animalele

“Şi-a făcut un ideal de a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire, fie a Cetăţii, fie a mânăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele trupului lui Hristos, Biserica”.

A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigore Băbuş, Gherasim Iscu. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, Părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar din 1941, la Iaşi. Este hirotonit preot de Arhiereul Valerie Moglan, Vicar al Mitropoliei Iaşilor. În 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română în care slujeşte Sfânta Liturghie. Începând cu 1946 îşi continuă studiile la Seminarul din Roman. Faptul că nu a subscris niciuneia dintre iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 1948 şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris în 2008: “Legionarismul nu a fost o sectă. El s-a supus întru totul Bisericii Apostolice…”.

Părintele Justin

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, cu toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. “Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, Părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi”. Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor. A fost torturat şi anchetat până în august ’49 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. A rămas acolo până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, apoi la Gherla şi în alte închisori. “Nu mai eram o persoană, eram un număr: 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”

În 1960, la expirarea pedepsei pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face şi a răspuns: “O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii”.

Mânăstirea Petru Vodă a devenit în 1992 o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească.

Minunile dumnezeieşti arătate prin Părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere.

Fiecare are datoria să mărturisească după puterea lui

Adeseori, Părintele Justin mărturisea: “Creştinul n-are de ce să se teamă dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorile ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe, de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos”.

În perioada plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh a anului 2013 a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti. Părintele Justin a fost un Luceafăr între Părinţi. A strălucit cu sufletul, cu inima, cu dragostea, cu înţelepciunea, cu cuvântul atât de mângâietor şi plin de putere al lui Dumnezeu.

Magdalena Popa Buluc / Cotidianul

Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro

8 luni de la moartea Parintelui Justin. 7 fotografii realizate de Marius Caraman si un cuvant cu valoare testamentara citit de Monahul Filotheu. FOTO/VIDEO

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone

In cadrul inregistrarii de mai jos, realizata la Manastirea Petru Voda de ziua Parintelui Justin Parvu si a Parintelui Ioanichie Balan, 10 februarie a.c., veti putea asculta un cuvant cu valoare testamentara al Duhovnicului Neamului, citit de Monahul Filotheu Balan. Multumim fotografului Marius Caraman pentru foto-marturiile sale cu Parintele Justin, pe care le publicam aici, In Memoriam, la exact opt luni de la trecerea la Ceruri a blandului si dreptului Batran de la poalele Ceahlaului.

Monahul Filotheu – Omilie la Sfîntul Haralambie şi la plăcuţii săi (2014) de Manastirea Petru Voda

1997 Parintele Justin Parvu Ro 1 foto Marius Caraman 1997 Parintele Justin Parvu Ro 2 foto Marius Caraman 1997 Parintele Justin Parvu Ro 3 foto Marius Caraman 1997 Parintele Justin Parvu Ro 4 foto Marius Caraman 1997 Parintele Justin Parvu Ro 5 foto Marius Caraman 1997 Parintele Justin Parvu Ro 6 foto Marius Caraman 1997 Parintele Justin Parvu Ro 7 foto Marius CaramanSursa: ParinteleJustinParvu.Ro

Sursa Video: Petru-Voda.Ro

Nu uitati: Părintele Justin: „Cipul este lepădare. Dacă voi spune altceva decît am spus pînă acum, nu mai sunt eu acela”

Prima înregistrare din 18 Martie 2009:

Părintele Justin: – Dragii mei, dumneavoastră aţi auzit despre cipuri? Se vorbeşte [despre ele] mai mult decît orice la ora actuală. Nu se vorbeşte despre Maica Domnului, despre Sfîntul Ioann Gură de Aur, despre Sfîntul Vasilie, despre Sfinţii Arhangheli şi aşa mai departe. De cip se vorbeşte. De unde am ajuns la cipu’ ăsta? Tocmai din cauza acestor lipsuri, aceste goluri, de care noi, care ne numeam creştini adevăraţi, nu ne-am interesat. De Viaţa Sfîntului Ioann, de Viaţa Sfîntului Nicolae, de Viaţa Sfîntului Grigorie, de Viaţa Maicii Domnului, de Patimile Mîntuitorului Iisus Hristos nu ne-am interesat. Dacă nu ne-am interesat, iaca a venit peste noi altă grijă. Iaca nu ne-aşteptam să ajungă la noi grija asta mare.

Dar să ştiţi că cipurile astea îşi au şi ele rostul lor bun. Dar dacă vrăjmaşul le-a transferat dincolo, le-a transferat la rău… Ca şi ţigara: buruiana asta a tutunului era bună, dar cînd omul se apăra [cu ea] de ţînţari. Se apăra de ţînţari, de aceea şi se făcea tizicul acela pe la ţară, din gunoi: se usca bine gunoiul ăsta şi se făcea vara fum, ca să poată să se odihnească omul cînd năvălesc ţînţarii peste el. Nu era sistemul acesta de acum de diferite chimicale de la combinat… acuma dai de trei ori cu prafuri şi s-a terminat. Dar nici viaţa ta nu mai rămîne aceeaşi.

Aşa încît, viaţa de toate zilele este complicîndu-se din ce în ce mai mult, că vrăjmaşul n-are de lucru. Cînd n-are de lucru omul, îi dă să inventeze, să construiască, să facă, să lase cele bune. De pildă, atomul: cînd a apărut epoca asta a atomului, are atîtea binefaceri în medicină, în tehnică, peste tot, mari binefaceri. O carte care trebuia să lucrezi la ea cîte doi ani, trei ani de zile, acum, în patru ore, gata: citeşti, legată tot, aranjată, pusă în rînduială. E o binefacere! Radioul acesta, televizorul, vedeţi dumneavoastră cum a scos omul acesta lucruri extraordinare? Dar dacă ar fi folosite numai în bine… dar sînt folosite în rău. Îs folosite rău, acuma. Vedeţi dumneavoastră, nu se mai uită nimeni la o conferinţă, la o predică bisericească, la o slujbă. Nu se mai uită nimeni! Se uită la toate năzdrăvăniile, la orice, dar la astea nu se uită. Iar cînd vine dinspre partea aceasta atomică din care s-au făcut atîtea lucruri bune… dar omul a făcut bomba, măi. Cînd au dat bomba aceea la japonezi, cică inventatorul a şi înnebunit cînd a văzut grozăveniile acestei bombe. Şi cît de multe alte aberaţii duse la rău împotriva omului!…

Şi acum a venit şi perioada, timpu’ ăsta al cipului, care e bun el, de altfel, că îl pune în industrie, îl pune în comerţ, îl pune în afaceri, îl pune în lucrări extraordinare. Şi noi am avut cipu’ ăsta, pe orez, pe zahăr, l-au pus pe animale, l-au pus la urechile animalelor, putrezeşte cornul, putrezeşte urechea, se infectează animalul, dă un lapte otrăvit, îl mănîncă omul, şi în felul acesta, iac-aşa, de la una la alta, au venit acum şi la om să i-l pună. Animalizarea, deci, a omului!

Dar întîi, ca să ajungă omul la această desfiinţare, la această anulare, a ajuns să spună că omul nu e creaţia lui Dumnezeu. Măi, nu e creaţia lui Dumnezeu… N-a zis omul că “a luat lut, a pus şi a suflat asupra lui şi i-a dat duh de viaţă” (Facere “:7); nu i-a dat nici un duh de viaţă!… Nu e.

Şi aici este originea omului: creaţia lui Dumnezeu. Omul, omul lui Dumnezeu. Că tot ce a făcut Dumnezeu în cele cinci zile şi a zidit pe om în ziua a şasea, a dat omul denumire la toate păsările, la toate animalele, la tot, la bogăţia aceasta frumoasă a creaturii lui Dumnezeu. I-a dat această putere omului, să numească el pe cel care va urma să fie stăpînit. De aceea acum a venit diavolul şi i-a zis lui Dumnezeu: “Nu mai e nevoie de om să mai facă nume. Îi dăm un număr!” Şi în felul acesta ne-a desfiinţat. Nu mai e robul lui Dumnezeu, la care i-au pus acolo Sfîntul Mir pe frunte şi l-au pecetluit – “pecetea Darului Duhului Sfînt” – acuma vine cipul şi i-l pune acolo. Îl pune pe vrăjmaş acolo, în locul lui Hristos, să-L înlocuiască pe Hristos. Şi iată acum trăim aceste vremuri grele. De pe orez, de pe mazăre, de pe alimente, a venit la animale, şi de la animale, iată, a venit şi la om.

Şi aici este acum conflictul mare, între diavolul şi Hristos. Acum… fiecare cum va rezista. Că vedeţi cît îs de suciţi aceşti conducători care manevrează tehnica aceasta ca să poată cîştiga cît mai multe suflete. De aceea Biserica noastră chiar de la început… Sfîntul Ioann Gură de Aur cînd a scris Liturghierul are acolo o rugăciune la Vohodul Mic, la Vecernie. Printre alte cuvinte încheie cu “şi ne izbăveşte pe noi, Doamne, de cei ce vînează sufletele noastre”. Iată cum am ajuns noi de la Sfîntul Ioann Gură de Aur la ora aceasta să ne punem în primejdie sufletele.

Şi acum de pildă această vînătoare care se face nu este uşoară. Căci fiecare dintre noi purtăm un nume al lui Dumnezeu şi pe care trebuie să-l ducem cu sufletul acesta curat, aşa cum l-am primit de la Dumnezeu. Şi cea mai mare pacoste şi păcat care vine peste noi acum este păcatul împotriva Duhului Sfînt, care nu se va ierta. Ei bine, acum, noi, creştinii, sîntem puşi în situaţia de a ne lepăda şi a cădea în păcatul acela mare împotriva Duhului Sfînt, [păcat] de la care nu este mîntuire. Şi cum vine, de plidă? Prin lucrurile cel mai esenţiale:

Pe student îl ia la carnetul de masă, îi pune acolo: “N-ai cipuşor, nu poţi intra acolo”.

Omule, tu trebuie să mergi cu o maşină, să te duci, să te deplasezi, să duci un bolnav, aduci o femeie de la spital, aduci un mort, aduci un om. Cîte greutăţi nu sînt în viaţa unui om?!… Că dacă mai întîrzie vreo oră sau juma’ de oră, moare omul. Acuma vine şi îţi spune drăcuşorul: “Ia să-ţi pui pe carnetul ăsta pe care îl faci de conducere, să-ţi pun un cipuşor acolo”. Aşa. Şi tocmai de aceea, unde e nevoie, unde sînt mai strigătoare, mai stringente lucrurile, vine şi ţi-l pune acolo. Mai poţi tu lua carnetul acela? Nu-l mai poţi [lua]. Pentru că te-ai lepădat de Hristos, asta înseamnă cipuşorul acesta: căderea în păcatul împotriva Duhului Sfînt. Şi de aceea nu numai creştinul este [afectat].

Acest cipuşor pe care tu îl ai în buzunar, apăi acela merge cu tine oriunde te găseşti tu. Că ţi-l pune, ia, aşa, într-un colţ de haină, ţi-l pune colea, aşa, şi tu de unde să ştii că îl ai pe drăcuşor? Şi în casă: în casă omul mai vorbeşte, mai se ceartă, mai suduie, mai… păi de acuma te ştie toată lumea – ce ai făcut tu în casă, pe ce parte dormi, dacă ai sforăit, şi cît ai sforăit, de cîte ori te-ai întors, că drăcuşorul e tocmai acolo sus, la înălţimea de 20 de kilometri, care controlează fiecare om. Are acolo… pentru că acuma Biblia, vă puteţi imagina, cartea aceasta mare, vă puteţi imagina, se poate pune pe o unghie, se poate scrie, aşa de iscusită este tehnica aceasta. Aşa că Europa e nimica, îţi intră într-un carneţel de nimica, toată, aşa ţi-l pune. Apasă pe un buton, şi gata, pe individul din Pîrîul Cîrjei îl ştie acolo unde este, ce a făcut astă noapte, unde a fost, cît a stat, unde a băut, şi ce a înjurat, ce a petrecut.

Aici este pericolul mare. Că a fost intrat cipul în comerţ, că a fost în industrie, că a fost în fabrici, ţi-l pune orişiunde. Dar cînd a ajuns la bietul animal şi pe om, s-a terminat cu toate. De aceea nu mai este nume, că n-are nevoie să-l pună în cămaşă, are un număr. Atît, numărul! Omul este un număr, nu mai e făptura lui Dumnezeu, nu mai este Duhul Sfînt, nu mai este creaţie. I-a pus acolo…

Nu vedeţi că au pus pe buletine, în locul, acolo unde se pune Mirul, unde îl pecetluieşte, au pus “CARD” acolo şi deasupra au pus pecetea. Şi asta este, de altfel, şi situaţia asta grea, perioada pe care o avem. Şi de aceea, această formă care… Nu vedeţi că face în judeţe sondaje? Se duce în Ialomiţa. Din Ialomiţa se duce în Cernăuţi. Se duce la Chişinău. Se duce de acolo în Tecuci. Se duce de acolo în Dobrogea. Măi, dacă este vorba despre ceva corect şi cinstit, păi, domnule, dau trei zile, o săptămînă la ziare, şi spun “Domnule, se schimbă buletinele. Forma buletinelor este acolo, arătată în fotografie” şi vede fiecare om şi se prezintă la primărie. Cum te duci…

Era altă dată, cînd m-am dus eu să-mi fac buletinul, după ce am ieşit din puşcărie după şaişpe ani n-aveam buletin. M-am dus la secretar. Nu era nimeni în primărie. Ei!… “Păi, domnul Motoc – aşa-i spunea – [aş vrea] un buletin”. “Apăi stai părinte, colea, ia loc.” Şi se întinde pe o etajeră acolo la spate, şi ia buletinul şi în cinci minute a fost gata: “Ia, părinte, buletinul”. Ăsta, domnule, stat democratic! Da’apăi acuma nu! Buletinul trebuie să meargă la prefectură, de la prefectură – la Bucureşti. Şi la Bucureşti… e o săptămînă! Un paşaport trebuie să-l faci luni, şi luni aştepţi paşaport. Dacă ai dat şpagă, cumva mai merge mai repejor, dacă nu, stai.

O credincioasă: – Şi cum să ne ferim?

O altă credincioasă: – Părinte, cum trebuie să ne păzim?

PJ: – Crucea mare, că-i dracul bătrîn. Faci cruce mare: “Înapoia mea, satano!”, aşa să zici. Îl laşi acolo de unde l-ai … [primit].

O credincioasă: – Nu putem scăpa…

O altă credincioasă: – Grele zile!

PJ: – O să vină! O să vină zile şi mai grele. Ăsta e numai un început. O să vină zile şi mai anevoioase, cînd o să vină să ţi-l pună… să-ţi pună fierul cum pui la oaie primăvara şi-o dai la turmă, sau cînd dai vaca. Îţi pune fierul acolo, pe cap. Şi dacă nu vrei, mucenică eşti! Aşa! Să-ţi ajute Dumnezeu! Şi cam asta este în mare istoria, istoria asta a cipului.

Credincioşii: – Să ne trăiţi, părinte!

*

A doua înregistrare din 18 Martie 2009:

Apologet: – Prea-cuvioase părinte, blagosloviţi!

Părintele Justin: – Domnul să binecuvinteze!

Apologet: – Părinte, prigoana creştinilor se pare că a început. Sînt deja foarte multe cazuri în care preoţi, monahi şi mireni au fost ameninţaţi de către reprezentanţi oficiali ai patriarhiei pentru că au luat atitudine împotriva actelor cu cip. Ce mesaj aveţi pentru aceşti mărturisitori ai zilelor noastre?

Părintele Justin: – Mă bucur că am ajuns şi aceste momente, în care creştinul nostru se poate purifica în vremurile acestea noi care vin peste noi. Îmi pare bine şi mulţumesc lui Dumnezeu că a mai ridicat din sînul Bisericii noastre creştine ortodoxe, oameni care mai au energie şi curaj să poată sta împotriva întunericului care se abate asupra noastră. Acestea sunt, în sfîrşit, daruri de la Dumnezeu, prin care mai trăieşte Ortodoxia. Am fi, oarecum, mai necăjiţi şi supăraţi cînd am vedea că toată lumea aceasta, fără excepţii, s-ar îndrepta spre cădere, spre prăbuşire. Dar vedem acum cu multă durere, că tocmai cei care ar trebui să fie mărturisitori şi apărători – că nu numai la plăcinte înainte şi la război înapoi -, după cum se vede, la ora aceasta, tocmai la cei de la care ne aşteptam să fie cu adevărat apărători şi ostaşi ai Adevărului, au lăsat să meargă oile înainte.

În principiul de război, cînd se făceau luptele acestea de cîmp, de pădure, armata era condusă din urmă, ostaşii erau comandaţi din urmă, în frunte era numai un plutonier, era un sergent, un sergent major, dar acum s-a inversat treaba şi într-adevăr e mult mai frumoasă : comandantul trebuie să fie în fruntea armatei, să meargă ostaşii după el. Dacă era lovit comandantul, imediat îi lua locul al doilea şi aşa se merge mai departe pînă la ultimul ostaş.

Şi găsesc tare de cuviinţă că şi în toate împrejurările acestea, mai ales cît priveşte lupta aceasta a Creştinătăţii noastre, trebuie într-adevăr să avem întîi, omul de comandă după care trebuie să ne luăm şi să murim pentru el şi Hristos, adică să murim cu el pentru Hristos.

Apologet: – Şi, părinte, ar trebui să-l căutăm noi sau să ne caute el pe noi?

Părintele Justin: – Asta este lucrarea Duhului Sfînt, trebuie să ne rugăm, să ne putem simţi, şi prin această simţire să ne unim în planul pe care-l avem de dus. Nu-i primejdios nimic, dragii mei, şi să nu ne întristeze pe noi vremurile acestea pe care le trăim, ele trebuie să se împlinească oricum, noi trebuie să ne bucurăm. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne putem menţine, să nu fie şi o cădere, a noastră – ferească Dumnezeu! – ca ce spun astăzi, să spun mîine invers. Aşa de altfel se pot întîmpla foarte multe lucruri în tehnica şi în iscusinţa asta diabolică. Astăzi poţi să ştii cum te numeşti, mîine, cu iscusinţa lor, nu mai ştii cum te numeşti şi începi să vorbeşti altceva decît ai vorbit ieri. Şi se introduce un haos în rîndul credincioşilor, să nu mai ştie ce să creadă… Pericolul al doilea să nu fie mai rău decît cel de la început!

Apologet: – Totuşi e importantă mărturisirea noastră de azi, căci prin ea primim har de la Dumnezeu ca să rezistăm mîine.

Părintele Justin: – Bineînţeles, dar vreau să spun că există şi ispita asta diavolească în războiul acesta nevăzut (şi a mîndriei şi a nesocotinţei noastre) care să întoarcă pe dos tot ce am spus sau ce am scris în tot trecutul. Rămîne valabil ce spunea un episcop greco-catolic în Bucureşti în 1948, care, spunea el în rîndul credincioşilor – a propovăduit vreo trei ani de zile împotriva materialismului şi a comunismului, de a îngrozit pe toată lumea; aşa activitate bogată ce au dus ăştia prin Bucureşti, Cluj, în sfîrşit, în oraşele mari -, şi el a încheiat-o aşa: „Dacă voi spune altceva decît am spus pînă acum, nu mai sunt eu acela”.

Maica Fotini: – Cum sfătuiţi preoţii din parohii să se adreseze credincioşilor faţă de această problemă?

Părintele Justin: – Preoţilor din parohie şi din toată latura aceasta a Ortodoxiei noastre, le recomand să fie alături de popor, să fie alături de credincioşi, pentru că cu ei vor merge la Judecată, împreună vor merge acolo, cît au fost în sfîrşit, aici pe pămînt, uniţi, crescuţi în Duhul acesta al adevărului ortodox. Acolo nu vor mai avea răspuns de cele ce au făcut aici decît bun sau rău. Acolo îl va întreba pe păstor, cum a păstorit, cum şi-a făcut datoria faţă de toate împrejurările grele sau bune pe care le-a avut creştinul, şi cît a participat la durerile şi la bucuriile lui. Acolo vom fi dezarmaţi de orice fals, acolo nu va mai fi nici politică, nu va mai fi nici o intervenţie alta decît cea curată, a Judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune trec prin focul Judecăţii, dar faptele rele? Şi atunci, noi trebuie de aici să ne pregătim pentru răspunsul pe care-l vom da înaintea Judecăţii înfricoşate.

Vedeti Video la: Petru-Voda.Ro

Cititi: Apelul Părintelui Justin Pârvu împotriva actelor cu cip (14 Ian. 2009)