A privi în ochi
Sufletul iradiază din trup, din chip, se face auzit prin grai, dar mai ales se revarsă din privire. Cugetele noastre, faptele noastre ne zugrăvesc chipurile, se întipăresc pe ele precum o pecete, scriu pe chip povestea inimii noastre, făcând din el o carte deschisă, scrisă cu Lumina sau întunericul ce ne-a pătruns în sălașul sufletului. Chipul este un tablou al sufletului, o poveste a lui nerostită. Dar și sunetul cuvântului pe care îl rostim, ritmul lui și mlădierea-i, înainte de a ajunge să alcătuiască un înțeles, este el însuși un înțeles, un glas al sufletului, expresie a trăirii lui.
Să nu ne amăgim! Nu ne putem ascunde – nici de ceilalți, nici de noi înșine, nici de Dumnezeu – oricât de binevoitoare ar fi oglinzile în care ne privim, oricât de cosmetizate măștile pe care le purtăm. Clipă de clipă, chipul ne este o revelație a sufletului. (T.P.)
De pildă, în celebra „Purtare a Crucii” a lui Bosch, cugetele întunecate ale celor ce-L duc pe Hristos la moarte le schimonosesc chipurile, le strivesc, le descompun, le preschimbă în măști hidoase. O întreagă tipologie a urâtului, nu atât estetic, cât sufletesc, ți se desfășoară înaintea ochilor – de la nepăsare, la obtuzitate, egoism, la satisfacția tâmpă în fața spectacolului cruzimii, la invidie, calicie sau ura de moarte. Cugete care își devorează chipurile, le descărnează până la os, le ucid, preschimbând sufletele în fantome ce nimicesc tot ce este viu, ca în „Triumful morții” al lui Bruegel cel Bătrân.
Sau, dimpotrivă, sunt suflete ce s-au umplut de atâta Lumină, încât mângâierea lor este tămăduitoare, prezența lor, o înviere, iar privirea lor, o oglindă nemincinoasă. De aceea, a privi pe cineva în ochi nu este totdeauna un lucru ușor, pentru că ți-l descoperă întocmai, dar te și așază înaintea lui, fără putința de a păstra vreo mască pe chip.
A privi în ochi chipul dintr-o icoană îți descoperă adevărul despre rostul tău și te reașază în realitatea lumii zidite de Dumnezeu. Mai mult, a privi în ochi o icoană în carne și oase te redă ție însuți și te adună din rătăcirea prin lumea măștilor întunecate și îmbibate cu moartea.
O astfel de icoană vie este Părintele nostru Justin, mărturisitorul și nevoitorul, al cărui chip a fost zugrăvit de anii grei de mucenicie în zeghe și lanțuri, de cei peste 70 de ani de nevoință călugărească, de lacrimile și sudoarea vărsate pentru fiecare suflet venit sub epitrahilul său, de nopțile de veghe și rugăciune, de bolile și suferințe îndurate întru nădejde. Un chip pe care Hristos Și-a pus pecetea, un chip ce revarsă în afară Lumină lină.
Iar de vom căuta vreodată o cale de tămăduire a noastră ca neam, ca oameni ‒ după ce vom fi priceput, într-un sfârșit, că stratagemele psiho-socio-politice, ele singure, nu ne pot propune altceva decât să tot pudrăm cu smacuri măștile noastre schimonosite ‒ am putea începe de la a ne privi în ochi Părinții. Să ne oprim din goana noastră fără noimă și să-i privim în ochi!
Priviți-l în ochi pe Părintele Justin! Să ne așezăm o clipă înaintea lui și să-l privim în ochi! Negreșit, multe măști ne vor cădea de pe chip. Solzi opaci ni se vor desprinde de pe pleoape și vom privi lumea altfel, și viața noastră, și pe noi înșine, și unii pe alții. De aici ar putea începe o renaștere.
Spre a ne scălda ochii în privirea Părintelui Justin, Editura Doxologia ne oferă un minunat album cu 100 de portrete-icoane realizate de Cristina Nichituș Roncea, la aniversarea a 100 de la nașterea Bătrânului.
Tatiana Petrache
„O să găsiți
ochii Părintelui”
„Stând în mănăstire, alături de Părintele Justin, ne-am întrebat de multe ori cum să surprindem frumusețea și dumnezeirea de zi cu zi, cum să păstrezi cea mai bună mărturie despre sfântul pe care îl ai în fața ochilor. Am avut și noi aparat de fotografiat în mănăstire și s-au făcut poze. Dar noi n-am reușit, n-am avut atâta căldură, n-am avut atâta dragoste, n-am avut atâta uimire a unei inimi simțitoare cum a fost Cristina Nichituș Roncea. S-a impus de la sine ca fotograf oficial al mănăstirii. O femeie, nu un călugăr. Părintele aștepta pe cineva care să vadă cu ochi de fiu duhovnicesc, nu numai de artist, de profesionist, de inimă sensibilă, ci mai întâi cu ochi de fiică duhovnicească.
Fotografiile ei reușesc să vorbească despre sfințenia unui duhovnic fără să o întineze, fără să o minimalizeze sau banalizeze. Cum se poate acest lucru? Iată cum una din artele moderne, arta fotografiei, poate fi transformată în artă duhovnicească. După părerea mea, este o parte din minunea vieții Părintelui Justin. Fiecare portret surprinde o trăire, o trăire adâncă pentru țară și pentru credință. O să găsiți și ochii Părintelui. Nu lipsește nici bucuria zâmbetului Părintelui, nici umorul lui șugubăț, de care ne este atât de dor. Autoarea și-a dorit ca fotografiile sale să fie privite cu sufletul. A reușit”.Monahul Filotheu Bălan
„Duhovnicul. 100 de ani cu Părintele Justin.
100 de portrete de Cristina Nichituș Roncea”
(Editura Doxologia, Iași, 2019)
Familia Ortodoxă – Decembrie 2019 / nr. 12 (131) (Pag. 57 – 58)
3 Comments