O minune la Mormântul Părintelui Justin şi alte mărturii despre o minune a Sf. Nectarie şi dragostea sfinţilor mărturisitori Justin Pârvu şi Gheorghe Calciu dincolo de hotarele ţării

Dati mai departeShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestShare on LinkedInEmail this to someone

Minune Mormantul Parintelui Justin Parvu ianuarie 2015Mănăstirea Petru Vodă informează: De mai mult de o săptămînă s-a observat la mormîntul Părintelui Justin un fenomen legat de condiţiile atmosferice exterioare: pe geamul de deasupra mormîntului vaporii de apă ce ies din pămînt se condensează într-un mod mai puţin obişnuit. În timpul zilei, dacă temperatura urcă peste 0 grade, în dreptul capului părintelui nu este nici un fel de condens, ci geamul este curat. În timpul nopţii şi atunci cînd temperatura scade sub 0 grade, condensul îngheaţă în forma trupului, iar în dreptul feţei îngheţul are un aspect distinct.

Geamul de deasupra mormîntului a fost adus de maicile de la Mănăstirea Paltin, pentru a proteja pe durata iernii florile pe care le aduc în fiecare săptămînă pentru a împodobi mormîntul. Am amînat mai multe zile relatarea fenomenului pentru a fi siguri că ceea ce vedem nu e o întîmplare, o părere.

Nu ne grăbim să afirmăm că este vorba de o minune, ci înţelegem şi prin aceasta că Părintele Justin este viu, pentru că sufletul său a fost cel mai viu suflet din cele pe care le-am întîlnit în această viaţă, şi că este adevărat ceea ce a spus cuiva în anul 1999: “Nu vă mai plîngeţi că ce va fi după ce am să mor! Dar ce, măi, mă duc să dorm?”

În Biserica Ortodoxă învăţătura adevărului este mai mare decît minunile. Dăm mai jos un cuvînt al Părintelui Justin din anul 2006, publicat într-un ziar local.

Integral pe site-ul Mănăstirii Petru Vodă

Minune Mormantul Parintelui Justin ianuarie 2015

Totodată, revista Familia Ortodoxă ne-a permis republicarea unui foarte emoţionant interviu despre dragostea pentru români a sfinţilor mărturisitori Justin Părvu şi Gheorghe Calciu peste hotarele ţării, îngrijirea Sfântului Spiridon şi o mare minune a Sfântului Nectarie pentru familia binecuvântată a unor creştini-ortodocşi din Statele Unite ale Americii:

Parintele Justin Parvu si Familia Dianei si a lui Cristian la Petru Voda

Viaţa de creştin ortodox în America

„Dumnezeu nu dă cu jumătate de măsură”

Credinţa, nădejde, dragoste… Aşa s-ar caracteriza, pe scurt, familia Dianei din America, o familie care a înţeles că, oriunde te-ai afla, dacă Îl cauţi din tot sufletul pe Hristos, Îl găseşti; a înţeles că numai dacă Îl pui pe Hristos pe primul loc în inima ta poţi avea totul, poţi avea acea fericire şi mulţumire sufletească despre care ne vorbesc Părinţii cu viaţă sfântă.

În povestea despre felul cum îşi creşte cei patru copii împreună cu soţul ei, Cristian, impresionează atât minunile pe care le-a trăit şi felul în care Domnul i-a purtat de grijă, cât şi vieţile oamenilor pe care i-a întâlnit, unele demne de a fi puse într-un „pateric” al mirenilor…

– Diana, foarte mulţi dintre noi avem impresia că America este echivalentul unei vieţi uşoare şi consumiste – şi totuşi există creştini ortodocşi şi aici care-şi trăiesc puternic credinţa, fără compromisuri. Cum ai caracteriza Ortodoxia din America?

– E greu să faci o judecată generală… şi a vorbi despre americani în sine, ca şi categorie, este o greşeală, pentru că fiecare individ e creat de Dumnezeu cu darurile şi binecuvântările lui. Noi, de când ne-am mutat în America, am simţit în fiecare loc în care am mers bincuvântarea lui Dumnezeu şi am întâlnit oameni cu o credinţă vie – nu numai români! Aici, în America, Ortodoxia nu are graniţe: ruşi, români, greci, americani suntem toţi ortodocşi, suntem toţi fraţi, trăim întru Hristos. Am întâlnit familii minunate de americani convertiţi, care trăiesc cu foarte mare jertfă, îşi cresc copiii ca în primele secole – eu aşa ceva nu am văzut în România, deşi, e drept, ne-am mutat de foarte mulţi ani, acum cincisprezece ani. Sunt sigură că există şi în România, însă nu le cunosc eu. Aici, în America, am întâlnit astfel de familii. Una la care mă gândesc este o familie ca o mănăstire, în casa lor se simte harul Duhului Sfânt mai mult decât într-o mănăstire. Părintele nostru duhovnic ne-a mărturisit că şi el a simţit un asemenea har într-o familie cu zece copii, crescuţi exclusiv pentru mântuire.

Aşa că e greu să judeci: oamenii care-L caută pe Dumnezeu cu adevărat se găsesc atât în România, cât şi în America. Cu siguranţă, aici sunt mult mai puţini, dar cei care sunt şi cu adevărat Îl caută pe Dumnezeu ajung la grade de trăire duhovnicească foarte înaltă.

– Poţi să ne spui mai multe despre această familie cu zece copii? Cum au ajuns să-L cunoască pe Hristos?

– Sunt mai multe familii la care mă gândesc. Una dintre ele, care are şapte copii – sunt americani convertiţi. Deja doi dintre copii au intrat în mănăstire: o fată este măicuţă la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” din Dunlap, iar sora ei mai mică a intrat şi ea soră în mănăstire. Băieţii sunt ca nişte trestii, se vede că duc o viaţă de rugăciune şi de post aspru. Mama este exact ca şi copiii, nu este nici o diferenţă între ea şi o măicuţă. Îi creşte cu produsele pe care le cultivă şi animalele pe care le cresc ei în curtea casei, îi învaţă să iubească munca și, mai mult, să se susţină din munca lor. Bineînţeles că folosesc şi mijloacele tehnice ale zilei de azi – deşi nu ştiu dacă au televizor –, deci nu trăiesc ca în secolul al 17-lea, însă muncesc în familie, se ajută unii pe alţii, au grijă de fraţii mai mici, sunt foarte responsabili, și se vede că în această familie este un duh deosebit.

Iar cealaltă familie – despre care am zis că în casa lor se simte harul mai mult decât la Mănăstirea Sfântului Antonie din Arizona, unde este locul cel mai puternic duhovnicește din America – sunt o familie de greci cu zece copii. Mămica este atât de tânără, încât nici nu-ţi dai seama dacă sunt copiii sau mămica! Despre ei nu ştiu să spun prea multe, dar am auzit că într-adevăr au renunţat la tot şi s-au mutat în Arizona, unde este un loc arid, nu creşte nimic, nu plouă… E greu să trăieşti acolo, în deşert, dar ei au lăsat totul şi s-au dat în grija Domnului, trăind pe lângă mănăstire cu rugăciune, în rugăciune şi cu nădejdea mântuirii. Pentru ei nu mai contează nimic altceva decât mântuirea.

„Ce înseamnă Ortodoxia, de fapt?…”

– Care sunt bucuriile Americii? Dar pericolele ei cele mai mari?

– Bucuriile? E greu de zis… Pentru românii care sunt plecaţi există dorul de ţară, deci orice bucurie pe care ai avea-o este umbrită de dorul de ţară. Ce căutăm noi aici, românii, cred că nici unul nu ştie la început. Aşa rânduieşte Dumnezeu pentru fiecare, şi bucuriile sunt amestecate cu tristeţi. Cât despre pericole, sunt aceleaşi care sunt şi în România dacă ajungi să consumi cultura zilelor noastre, dacă televizorul ajunge centrul vieţii de familie – exact aceleaşi pericole sunt aici ca şi în România.

Aici, într-un fel, pe noi ne-a ajutat depărtarea de ţară să realizăm ce înseamnă Ortodoxia poate un pic mai bine decât în România, unde o luam, aşa, ca pe ceva „de-a gata”. Am fost crescuţi ca ortodocşi, în tradiţia ortodoxă, era „normal” să fim ortodocşi, însă nu cunoşteam Ortodoxia. Am început să o cunoaştem abia când am ajuns aici, fiind departe de ţară şi punându-ne problema: „De ce suntem noi ortodocşi? Ce înseamnă Ortodoxia, de fapt?”. Aş putea spune că noi am devenit ortodocşi aici, în America. Ştiu că sună ciudat. E adevărat că ne-am şi maturizat aici. Când ne-am mutat eram tineri şi nu cunoşteam prea multe. Era credinţa în care ne-am născut, normal, şi pe care o practicam, dar fără să ştim nimic despre profunzimea ei.

– Şi ce înseamnă acum pentru voi Ortodoxia?

– E greu de spus… În România percepeam credinţa ca pe ceva ce ne-a fost transmis de la bunici, mergeam din când în când la biserică, ne duceau bunicii să ne spovedim, să ne împărtăşim, însă nu cunoşteam… Aici, şi cu ajutorul mamei mele, am început să citim mai mult şi am înţeles că nu este suficient să spui că eşti ortodox, ci trebuie să trăieşti credinţa. Post, rugăciune… În fiecare moment al vieţii să te gândeşti la mântuire – asta înseamnă Ortodoxia.

– Să ai „o stare de prezenţă continuă”, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc…

– Da! Şi să nu judeci, să fii smerit, să nu fii mândru… Aici, fiind şi amestecaţi cu tot felul de alte culturi, începi să realizezi cât de frumoasă e credinţa noastră, cât de vie! Mă uit la ceilalţi din jur, fără să-i judec, pentru că nu trebuie să-i judecăm: mulţi dintre ei nu ştiu ce înseamnă creştinismul, şi nu ştiu ce înseamnă creştinismul ortodox. Mulţi sunt sectari aici, mulţi sunt hinduşi, musulmani, dar chiar şi printre ei sunt oameni cu multă dragoste; şi ei, dacă ar şti, dacă ar înţelege credinţa ortodoxă, sunt sigură că mulţi s-ar putea întoarce cu tot sufletul la Hristos.

– Care sunt locurile duhovniceşti care te impresionează cel mai mult în America şi de care te-ai folosit cel mai mult?

– A binecuvântat Dumnezeu și pământul acesta american cu câteva locuri deosebite. În primul rând, centrul Ortodoxiei, universal recunoscut de ruşi, greci şi de toată suflarea ortodoxă, este Mănăstirea Sfântului Antonie din Florence, Arizona, unde este Părintele Efrem Filotheitul. Acolo merg toţi Părinţii când au nevoie de un sfat, când au nevoie de o rugăciune, când se apropie de sfârşitul vieţii şi au nevoie să se întărească… Acolo este centrul Ortodoxiei – şi, cu siguranţă, ne-am folosit şi noi foarte mult. Am mers de câteva ori, şi se simte harul Duhului Sfânt lucrând în permanenţă. Părinţii călugări au rânduială foarte strictă de post şi rugăciune, foarte greu de ţinut, sunt foarte nevoitori. Vremea e aspră, dar ei au reuşit să ridice Mănăstirea și grădinile care o înconjoară în mijlocul deșertului. Când te uiți în jur, zici că a coborât Raiul pe pământ! Iar când se lasă seara, Părinţii fac turul Mănăstirii, cu buzele rostesc Rugăciunea, şi se aude în continuu Rugăciunea lui Iisus şi se vede, se simte pe locul acela duhul rugăciunii lor. Se simte harul în aer, îl respiri… Este un loc minunat! În plus, pentru noi, ca femei, care nu avem acces la Muntele Athos, Mănăstirea este cu rânduială athonită, deci este un lucru deosebit să poţi, ca femeie, să calci într-un asemenea loc şi să-i vezi pe aceşti Părinţi călugări ca pe Hristos – pe chipurile lor, în trăirea lor, în mersul lor, în rugăciunile lor se vede Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfinţii Americii zilelor noastre

– Cum este Părintele Efrem?

– Părintele Efrem, slavă Domnului!, este, iată, în putere, cu multă dragoste, primitor, prezent la toate slujbele, la toate rugăciunile… Deşi înaintat în vârstă, Părintele ţine în mână fiecare detaliu, şi nu conduce numai Mănăstirea Sfântului Antonie, ci şi toate celelalte mănăstiri pe care le-a întemeiat, vreo nouăsprezece-douăzeci – toate sună şi întreabă şi cer binecuvântarea Părintelui Efrem pentru fiecare lucru important pe care-l fac. Şi Părintele este cu mintea trează, cu duhul rugăciunii, şi Părintele ştie, ştie… Pentru noi, românii, e mai greu să intrăm să comunicăm cu Părintele, pentru că nu vorbim limba greacă, dar Părintele vede şi ştie, şi pe cine-şi doreşte să intre cu adevărat la dânsul îl primeşte. Au fost situaţii în care români, pe neaşteptate, au intrat şi au vorbit cu Părintele – îşi doreau foarte mult şi s-a putut! Deci e minunat Părintele…

– Şi alte locuri?

– Cu siguranţă, la Sfântul Ioan Maximovici, la Catedrala Maicii Domnului din San Francisco, este iarăşi un loc de pelerinaj. Sfântul Ioan este mângâierea noastră cea mai mare, noi fiind aproape de San Francisco, şi Sfântul lucrează! La fel cum a lucrat în timpul vieţii, lucrează şi acum. Nu numai că sunt sfintele sale moaşte spre închinare şi se fac foarte multe minuni acolo, dar Sfântul Ioan atrage în zona aceasta multe, multe binecuvântari. Atâţia Părinţi, duhovnici mari vin din toată lumea să se închine la sfintele sale moaşte şi ţin prelegeri, fac slujbe – mulţi şi dintre Părinţii din România ne-au vizitat şi ne-am bucurat de prezenţa lor, Sfântul Ioan ni i-a adus aici pe toţi. E minunat cum lucrează Dumnezeu!

Apoi, la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi, la Platina, iarăşi este un loc unde Părinţii au o trăire extraordinară, un loc unde se trăieşte în condiţii foarte grele: acolo în continuare nu au apă caldă, nu au electricitate, însă duhul rugăciunii, dragostea pe care o arată pelerinilor, copiilor, tuturor celor care vin să viziteze mănăstirea este fără margini. Un duh de dragoste ca în Mănăstirea de la Platina e greu să găseşti în altă parte… Mâncarea, îmbrăcămintea extrem de simplă – ei mănâncă peşte de câteva ori pe an, dacă mănâncă! –, iar lucrarea lor cea mai importantă este „The Orthodox Word”, revista pe care o scot şi care este farul credinţei ortodoxe aici în America, adică cei mai mulţi ortodocşi şi convertiţi prin această revistă se hrănesc.

Acolo la Platina este şi mormântul Cuviosului Serafim Rose, care a fost un model de trăire pentru cei din mănăstire şi pentru noi toţi, iar scrierile Părintelui pe foarte mulţi i-au luminat – dintre americani şi dintre cei care erau creştini baptişti, penticostali, evangheliști, mulți s-au întors la credinţa ortodoxă datorită scrierilor Părintelui Serafim.

Mai este o mănăstire de maici cu hramul „Izvorul Tămăduirii” la Dunlap, aici, lângă noi, care nouă ne e foarte dragă, pentru că e un loc minunat şi pentru copii. Stareţa, Maica Marcela, este venită din Grecia de tânără – douăzeci de ani avea când a venit aici, Părintele Efrem a adus-o. Povestea Mănăstirii este incredibilă! Prin ce nevoinţă au trecut cele două măicuţe când au venit… Ani de zile nu au avut slujbă, nu aveau nici unde să doarmă, nu aveau un pat – şi au primit un ajutor extraordinar de la americani, care, deşi nu erau ortodocşi, au venit, au excavat dealul, au ridicat Mănăstirea, s-au convertit şi acum trăiesc pe lângă Mănăstire! Deci un loc minunat şi acolo…

„Să poţi să fii un model viu pentru copiii tăi”

– Tu şi Cristian aveţi patru copii. Ce vi se pare cel mai greu de dus în creşterea şi educarea lor?

– Cel mai greu în creşterea şi în educarea copiilor mi se pare să te lupţi cu propriile patimi şi neputinţe. Asta este înfruntarea cea mai mare: să poţi să fii un model viu pentru ei, pentru că pe copii nu-i poţi minţi, copiilor nu poţi să le spui „Roagă-te!” dacă tu nu te rogi, nu poţi să le spui „Posteşte!” dacă tu nu posteşti. Deci tu trebuie să fii model pentru ei, şi dacă ei nu fac, înseamnă că nu au văzut modelul bun, modelul tău ca şi părinte – şi aici este durerea cea mare: că ne-am dori pentru ei poate mai mult, dar nu suntem noi în stare să facem mai mult.

Ne trebuie răbdare, ne trebuie dragoste, rugăciune, să nu judecăm, să nu ne mândrim… Dacă văd lucrul acesta, la fel o să facă şi ei. Am observat că, dacă eu nu-l ascult pe Cristian, pe soţul meu, copiii imediat îmi spun: „Mamă, cum vrei tu să te ascultăm pe tine, dacă tu nu-l asculţi pe tata?”. Deci se vede imediat: pe copil nu poţi să-l minţi, el vede şi trăieşte din modelul părinţilor. Acuma sunt încă mititei, apoi, când o să fie mai mari, nu ştiu – dar acum asta este partea cea mai grea în educaţie: să ne luptăm şi să fim noi aşa cum ne-am dori să fie ei.

– Suntem în perioada postului şi am înţeles că, deşi sunt mici, copiii voştri postesc. Cum fac ei faţă postului?

– Este exact ce spuneam mai înainte: dacă ei văd că mama şi tata ţin post, că nu mâncă mâncare de frupt şi nu se pune pe masă mâncare de frupt, ei nici nu întreabă. Numai când sunt mici de tot e greu să-i ţii să nu mănânce deloc-deloc – să zicem, pe la doi-trei ani, dacă le e poftă, e greu să se controleze; însă noi, în zilele de post, nu punem mâncare de nepost pe masă –mâncarea de frupt rămâne în frigider, iar ei mănâncă ce li se pune pe masă. Aşa am reuşit, şi lor le place să ţină post, am observat că ei simt binecuvântarea postului. Pentru mine e un pic mai greu, că trebuie să le ofer mâncare variată, trebuie să mă gândesc să avem şi fructe, şi legume, şi proteine, deci trebuie să fiu atentă, nu pot să ţin copiii nemâncaţi, dar dacă au mâncare de post gătită, nu au nici o problemă, nu le este greu. Şi încet, încet, gradual… Când erau mititei le mai dădeam câte o cană de lapte, dar nu în timpul mesei – ce era pe masă, era de post; doar între mese dacă li se făcea poftă, să zic, mai mâncau un iaurt sau o cană de lapte, dar încet-încet s-au obişnuit.

– Cum reușiți să vi-i faceţi prieteni pe copiii voştri?

– Prieteni cu noi?!… Nu ştiu dacă e bine cum facem noi, însă le-am spus copiilor: „Noi suntem părinţii voştri, noi nu suntem prietenii voştri”. Suntem prieteni şi ne dorim să fim prieteni cu ei, dar ei trebuie să înţeleagă: mama şi tata sunt mama şi tata. Alţi prieteni îi au la şcoală, nu au nevoie să asculte de prieteni, însă de mama şi de tata trebuie să asculte.

Conceptul acesta de prietenie între părinţi şi copii este ceva destul de nou, şi creează, cred, un pic de confuzie în mintea copilului – adică mama şi tata sunt prieteni, cumva nu mai e nevoie de respect, nu mai e nevoie de ascultare. Eu cred că e greşit. Noi suntem foarte prieteni cu copiii noştri, în sensul că le citim, ne jucăm cu ei când vor să se joace, mergem cu bicicleta, facem plimbări, suntem foarte apropiaţi de copiii noştri, însă ei ştiu că suntem părinţii lor şi trebuie să asculte de noi. Cred că într-o familie cu mulţi copii e foarte important copiii să ştie să asculte – de fapt, în orice familie e important copiii să asculte încă de mici de părinţi. Asta e partea cea mai grea: să păstrezi un echilibru între stricteţea care-i necesară să faci copilul să te asculte, şi blândeţea şi dragostea care să-l apropie.

„Copiii trebuie să înveţe să aleagă între bine şi rău”

– Cum îi feriţi de provocările lumii moderne? Foarte mulţi părinţi sunt frământaţi de această problemă…

– Cred că lucruri care să-i îndepărteze de la credinţă şi tentaţii au existat în toate timpurile; acum, e drept, poate s-au mai înmulţit şi sunt mai grave. Încercăm, în primul rând, să nu-i lăsăm la televizor – şi nu suntem singurii, am observat asta şi în familii de americani neortodocşi şi necreştini: cei cărora le pasă de educaţia copiilor şi-şi iubesc copiii, şi cu adevărat se ocupă de ei, nu-şi lasă copiii la televizor să se uite ore întregi; televizorul este aşa, ceva ocazional, o dată la câteva luni, şi atunci doar un film cu animale sau ceva inocent – este un „eveniment de familie”, împreună ne uităm, discutăm… Niciodată copiii nu se uită singuri la televizor, nu există – sau televizorul să meargă fără să se uite nimeni la el! Am observat asta în România şi am fost un pic dezamăgiţi: mergeam să vizităm rude, nu-i mai văzusem de ani de zile şi, când ajungeam acolo, televizorul era aprins, iar noi ne uitam toţi la ştiri în loc să stăm de vorbă unii cu alţii!

Deci televizorul nu-l au. Cât despre cărţi, încercăm să ne uităm ce citesc, pe cât se poate să filtrăm, şi acum am observat că au început şi ei să înţeleagă şi şi-au creat un filtru, şi singuri evită cărţile care sunt violente sau care le inspiră teamă.

Nu putem să-i protejăm de tot ce există în jur, şi nici nu cred că este un lucru bun, pentru că ei, la un moment dat, o să ajungă să trăiască în lumea asta singuri. Dar până atunci trebuie foarte mult să le explici, să înţeleagă de ce nu-i bine, şi apoi vor putea să aleagă între bine şi rău în fiecare moment al vieţii lor – să înţeleagă, să vadă, şi singuri să aleagă.

– Diana, ne-ai povestit lucruri minunate despre trăirea ortodoxă în America, despre mănăstiri şi locuri binecuvântate care sfinţesc pământul american. Te rugăm, spune-ne ceva și despre parohia de care aparții…

– Aici în zonă avem două biserici românești: Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din San Jose și Biserica „Învierea Domnului” din Hayward. Amândouă bisericile au preoți slujitori cu foarte multă dragoste și râvnă duhovnicească. Noi mergem la biserica din San Jose, unde este preot paroh Părintele Constantin Lăpuștea. Părintele Constantin iubește foarte mult copiii, are deosebită grijă pentru copii și dorește să-i aibă în biserică. Băieții slujesc în Sfântul Altar, fetele ajută la strană. Dacă ajung suficient de devreme la slujbă, băieții pot să bată toaca – sunt implicați foarte mult în viața parohiei de zi cu zi. În comunitate se simte multă dragoste. Este ca o familie biserica noastră, ca o mare familie unde există multă dragoste și înțelegere între membrii comunității… Tot pentru copii avem în timpul predicii o școală duminicală, în care Părintele Florin, băiatul Părintelui Constantin, le explică copiilor foarte frumos pericopa evanghelică, le dă pilde, iar copiii pun întrebări. Discuțiile din sala școlii de Duminică sunt atât de interesante și atât de pline de har, încât mă gândesc de multe ori că ar fi bine sa le audă și cei din biserică…

Aș vrea să spun și că Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă, în ultimii ani din viață, s-a îngrijit în mod deosebit de întărirea duhului ortodox în parohia noastră. Părintele Justin a trimis doi dintre ucenicii săi cei mai apropiați, Părintele Ieromonah Justin (Dănilă) și Părintele Ieromonah Ieronim (Budeanu), care au ținut foarte frumoase slujbe, privegheri de noapte în cele două mari posturi, Postul Învierii Domnului și Postul Crăciunului, în repetate rânduri. Tot Părintele Justin a înzestrat biserica noastră cu daruri alese: un set complet de cărți de cult care îi poartă semnătura și dedicația, moaște ale Sfinților Martiri de la Aiud, o pernă pe care s-au odihnit Sfintele moaște ale Părintelui Ilie Lăcătușu, o icoană foarte frumoasă a Maicii Domnului și un epitaf țesut în fir de aur de măicuțele de la Paltin… Dragostea Părintelui Justin depășea cu mult hotarele țării.

Aș vrea să mai spun că există o foarte frumoasă conlucrare ortodoxă între toate bisericile din zonă, între bisericile românești, rusești, grecești – suntem toți ortodocși, și preoții slujitori se ajută, comunitățile se cunosc, participăm împreună la hramuri, la evenimente deosebite din viața fiecărei parohii. Un exemplu care îmi vine acum în minte: de curând, Părintele Florin, băiatul Părintelui Constantin Lăpuștea, care este și dânsul preot, a ținut locul unui preot rus din parohia Sfântului Gherman al Alaskăi. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat, poate, acum câțiva ani, pentru că existau anumite reticențe, mai ales din partea Bisericii Ruse, din cauza calendarului, însă acum parohiile s-au înfrățit și există o foarte frumoasă conlucrare între noi.

– Cum faceți să întăriți dragostea între voi, ajutorarea, comuniunea?

– În biserică se simte multă dragoste, și mă gândesc că un rol important îl are faptul că suntem atât de departe de casă și nu avem familie aici – familia noastră este Biserica, toți prietenii noștri, toți apropiații noștri sunt în Biserică și ne purtăm de grijă unul altuia exact ca într-o familie. Adică nu este numai o vorbă – realmente oamenii se iubesc, se ajută, se respectă, atât la bine, cât și la greu, aici în parohia noastră.

Este și exemplul familiei Părintelui Constantin Lăpuștea, o familie foarte frumoasă și unită. Părintele și-a crescut copiii în biserică: primul băiat este diacon, băiatul cel mic i-a urmat pe drumul preoției, doamna preoteasă și dânsa este cu rugăciunea pe buze totdeauna. Exemplul familiei preotului este urmat de toată comunitatea.

„Totdeauna împreună”

– Să ne întoarcem la familia ta… Ştiu că soţul tău are o meserie foarte solicitantă şi, cu toate acestea, se implică foarte mult în viaţa de familie. Cât de important e sprijinul soţului în ceea ce faci tu?

– Soţul meu este centrul familiei noastre, totul depinde de el, inclusiv eu depind de el. Am învăţat multe lucruri aici, în America, pe care mi le amintesc de la Părintele Calciu de la spovedanie, când noi eram la începutul vieţii noastre de tineri căsătoriţi. Eu aveam multă râvnă, aveam multă dragoste să fac, să merg înainte, să citesc, iar Cristian era mai domol, mai liniştit. Şi Părintele mi-a atras atenţia, zicând: „Nu, linişteşte-te! Dacă vreţi să mergeţi împreună, trebuie să mergeţi de mână! În tot ce faceţi, împreună – încet, cu paşi mici, dar totdeauna împreună”.

Am un soţ extraordinar, mi-a binecuvântat Dumnezeu familia mea, nu am absolut nimic să-i reproşez: o răbdare, o dragoste, un devotament, o putere de sacrificiu absolut de neimaginat… Ce-ţi poţi dori mai mult de-atât într-un soţ? Şi ştiu că trebuie să ascult de soţul meu – bine, nu totdeauna e uşor, dar îmi dau seama că dacă eu nu-l ascult pe el, nici copiii n-o să mă asculte pe mine. Şi încerc să-i cresc pe copii astfel încât să-şi dea seama cât de valoros este tatăl lor, să-l respecte, să-l iubească, pentru că aşa este şi porunca de la Dumnezeu: „Să-i cinsteşti pe părinţi, pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine pe pământ” cf. Ieșire 20:12. Cristian este centrul vieţii noastre. El e conducătorul familiei.

– Diana, ştiu că ai renunţat la o carieră de succes în avocatură în America pentru a-ţi creşte copiii. Regreţi vreun moment?

– Faptul că pot să stau şi să-mi cresc copiii este cel mai mare dar pe care a putut să mi-l dăruiască soţul meu. Nu există bucurie mai mare decât aceea a mamei care-şi poate creşte copiii, să fie aproape de ei în perioada aceasta de transformare, când au cea mai mare nevoie de sprijinul mamei, au atâtea întrebări, au atâtea lucruri pe care vor să le împărtăşească… Atunci când lucram, sufeream, era o rană în sufletul meu. La serviciu nu reuşeam să fac orele pe care aş fi dorit să le fac – altădată puteam să stau doisprezece-paisprezece ore la serviciu neîntrerupt şi să fiu cu mintea acolo, trează în fiecare moment. După ce am avut primul copilaş, nu mai aveam aceeaşi putere, mă simţeam slăbită din cauza sarcinii, a alăptatului, iar acasă mă simţeam neliniştită şi vinovată faţă de copil şi faţă de familie pentru că stăteam cam doisprezece ore pe zi la serviciu. Deci era o rană.

Pentru mine a fost foarte greu să lucrez şi să mă ocup de un singur copil, şi multe mămici mă întreabă: „Cum te descurci cu patru copii?”. Şi ele lucrează – iar eu le zic: „Nu ştiu cum te descurci tu cu un copil şi cu serviciu! Este mult mai greu, pentru că eu, cu patru copii, nu am decât o singură grijă, grija copiilor mei, şi atunci este simplu, sunt liniştită, mă bucur de fiecare moment când sunt cu ei”. Sigur, am multă muncă de făcut, dar este o muncă frumoasă, este cea mai mare împlinire a mamei să poată fi alături de copii.

– Au fost momente în care ai simţit că nu mai poţi?

– Nu, n-au fost momente. Au fost momente de disperare când copiii au fost bolnavi sau s-a întâmplat ceva grav cu unul dintre ei, dar nu că nu mai pot în sensul să nu mai am răbdare – asta nu.

„Părintele Calciu, primul duhovnic al familiei noastre”

– Te rog, povesteşte-ne câteva minuni din viaţa familiei tale care arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu…

Parintele-Gheorghe-Calciu– O să povestesc doar câteva minuni care ni s-au întâmplat – pentru că foarte multe minuni au fost în viaţa noastră, şi nu cred că este timp să le spun pe toate. Primul lucru la care mă gândesc, prima minune din viaţa noastră când ne-am mutat aici a fost întâlnirea cu Părintele Calciu.

Prima Duminică atunci când am mers la slujbă aici, în America, ne-am dus la biserica Părintelui… Este o bisericuţă atât de mică, pe o stradă aglomerată, foarte greu de găsit – am trecut de câteva ori în stânga şi în dreapta şi nu o puteam vedea, nu ne dădeam seama unde este. Când a încercat Cristian să se întoarcă, am văzut în oglinda retrovizoare turla şi crucea şi ne-am dat seama că acolo este bisericuţa. Am intrat la slujbă şi, la sfârşitul slujbei, când ne-am apropiat de Părintele Gheorghe, nou-veniţi în comunitate, Părintele a tresărit şi a avut un zâmbet, o căldură extraordinară şi ne-a zis: „Cât mă bucur să vă văd!”. Eu, în mintea mea, mă gândeam: „Părintele e în vârstă, cred că ne confundă cu cineva!”. Şi ne-a luat în braţe, ne-a îmbrăţişat – dar aşa, o îmbrăţişare din tot sufletul! Apoi ne-a întrebat de unde suntem. Şi atunci mi-am dat seama că Părintele nu ne confundă – aşa ne-a primit! Aşa primea Părintele Gheorghe Calciu! Noi am fost în multe biserici şi nu ni s-a mai întâmplat ceva asemănător. Atâta dragoste avea că, atunci când vedea pe cineva nou, îl lua în braţe, şi avea atâta bucurie pentru fiecare suflet, pentru fiecare om care, poate, îi era lui încredinţat… Aşa era Părintele.

Şi-mi amintesc întâmplarea aceasta: cred că eram în Postul Învierii Domnului, când, în timpul slujbei, am început să simţim un miros de ars. Şi noi am început să ne agităm: ne uitam în stânga, în dreapta… Părintele nu schiţa nici un gest. Din ce în ce mai tare mirosea a ars, şi nu ştiam ce să facem. Atunci aşa, cu un gest foarte discret, Părintele a făcut semn cuiva să se ducă să se uite ce se întâmplă. Din cauza unor lumânări se aprinsese o fereastră de plastic, a ars şi chiar s-a topit – deci era un mic incendiu –, dar Părintele a continuat slujba ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! La sfârşit, după ce a terminat cu totul, a zis: „Hai să vedem cu ce a vrut vrăjmaşul să ne încerce, ca să ne tulbure slujba!”. Şi s-a dus şi s-a uitat, şi paraclisul din partea stângă a bisericii era tot un fum. Mi-a rămas amintirea aceasta în minte: extraordinara credinţă a Părintelui – putea să ardă toată biserica, nu s-a întrerupt slujba! Sunt sigură că se ruga intens şi ştia că rugăciunea este cea mai importantă. Aşa era Părintele, nu se întrerupea din slujbă nici măcar pentru un incendiu.

Şi cunoştea pe fiecare om, fiecare detaliu, fiecare problemă, ţinea minte toate grijile – tot ce-i spuneai, el îşi amintea. Peste ani de zile, după ce ne-am mutat, îl sunam şi-i povesteam când aveam câte o problemă, şi Părintele îşi amintea ca şi cum nici n-ar fi trecut timpul, ca şi cum numai noi şi Părintele am fi fost – şi erau atâtea sute de oameni care veneau la dânsul!

Deci asta consider eu că a fost prima minune pe care a făcut-o Dumnezeu în viaţa noastră de familie: că am avut şansa să-l întâlnim pe Părintele Gheorghe, să fie primul Părinte duhovnic al familiei noastre.

Ajutorul Sfântului Spiridon

A doua minune care mi s-a întâmplat – şi n-aş vrea să le număr, s-au întâmplat multe altele! – a fost felul în care eu mi-am găsit primul serviciu. Locuiam lângă Los Angeles, în sudul Californiei, şi de vreun an de zile îmi căutam serviciu. Eu facultatea am făcut-o în România, aici am făcut doar un master în Drept şi am trecut examenul de barou în New York, apoi și în California, dar nu eram încă admisă oficial în barou în California. În plus, nu aveam nici drept de muncă. Era la scurtă vreme după evenimentele din 11 septembrie şi aici era o stare de tensiune, era foarte greu să-ţi găseşti un seviciu.

Am mers în România cu mama la Mănăstirea Bârnova de lângă Iaşi, la Părintele Calistrat (Chifan), şi i-am spus Părintelui durerea mea, că de un an de zile am căutat de lucru şi nu-mi găseam nimic – trimisesem nenumărate scrisori, şi nici un răspuns. Părintele mi-a dat pe o hârtiuţă scris să spun Acatistul Sfântului Spiridon patruzeci de zile, apoi mi-a dat o binecuvântare şi am plecat. Am început să spun Acatistul Sfântului Spiridon şi, când m-am întors în America, am găsit un mesaj de la o firmă de Drept: „Vă invităm la un interviu”. Am mers la interviu, ne-am plăcut, m-au invitat pentru o perioadă de probă, ca apoi să-mi facă viza dacă lucrurile mergeau bine.

După puţină vreme am început. În prima mea zi, când m-am întors de la serviciu, mi-am amintit de Părintele Calistrat şi de sfatul Părintelui de-a mă ruga la Sfântul Spiridon. M-am dus la calendarul ortodox pe care îl aveam în bucătărie – ştiam că trecuse cam o lună de zile – şi am început să număr zilele. În timp ce număram, eram din ce în ce mai emoţionată. Când am ajuns, am văzut că ziua în care m-am dus la serviciu a fost chiar a patruzecea zi de când Părintele Calistrat mi-a spus să mă rog patruzeci de zile la Sfântul Spiridon! Un fior mi-a trecut prin tot corpul, pe care cred că n-o să-l uit toată viaţa.

Am mărturisit minunea aceasta multora şi nu cred, nu există absolut nici o îndoială în mintea mea că Dumnezeu a făcut o minune pentru rugăciunile Sfântului Spiridon: după patruzeci de zile am început să lucrez! Și Dumnezeu nu face o minune pe jumătate: când dă ceva, dă pe deplin! Firma care m-a angajat era una dintre cele mai bune firme de avocatură din Los Angeles, şi în primul an în care am lucrat la ei am avut cel mai mare verdict din California. Aveau doar cazuri foarte complexe, erau avocaţi excepționali. Nu era numai un serviciu oarecare, a fost un loc extraordinar, ales special pentru mine. Am simţit aşa, că Dumnezeu, când mi-a dat, nu mi-a dat cu jumătate de măsură. Dumnezeu nu este aşa, cu jumătate de măsură – noi suntem cu jumătate de măsură. De ce spun asta? Pentru că eu cele patruzeci de acatiste la Sfântul Spiridon le-am terminat de spus abia după vreun an de zile după ce am fost angajată. În prima perioadă, până la interviu, poate că am zis şase-şapte acatiste – și asta a fost minunea! Mare ajutor am primit de la Sfântul Spiridon, a fost un lucru minunat, în special din cauza condiţiilor în care mă aflam: neavând drept de lucru, neavând viză, nu eram încă oficial în barou – şi locul extraordinar în care am ajuns să lucrez.

Minunea Sfântului Nectarie

O altă mare minune, mult mai importantă pentru viaţa noastră, a fost vindecarea băiatului nostru Alexandru. Când am avut primul copilaş, la şase săptămâni de la naştere a făcut o hemoragie intraventriculară la cap şi am descoperit, ca şi complicaţie a acestei hemoragii, că a început să se acumuleze lichid cefalo-rahidian în jurul creierului.

Eram disperați… Plângeam și ne rugam, am citit atunci foarte multe acatiste şi mamaa mers cu rugăciuni la Maica Domnului. În orașul West Covina este o bisericuţă cu hramul „Sfântul Nectarie”, care are o coastă a Sfântului Nectarie, şi acolo s-au făcut multe minuni – mergeam acolo miercuri la acatist, şi tot miercuri mergeam și la medicul neurochirurg. După hemoragia pe care a avut-o, lichidul se acumula în continuu; în fiecare săptămână făceam o radiografie care arăta că lichidul continua să se acumuleze. După două luni şi jumătate, neurochirurgul ne-a spus că, dacă se mai acumulează, trebuie să ne gândim la operaţie – să-i punem un tub care să dreneze excesul de lichid de la creier în cavitatea abdominală sau în inimă.

Eram foarte speriaţi de ideea de operaţie şi mergeam la Sfântul Nectarie şi ne rugam să facă Sfântul o minune, ca să se oprească acumularea fluidului. Şi s-a întâmplat că într-una din miercuri au venit de la gazeta locală, „San Gabriel Valley Tribune”, să scrie un articol despre Sfântul Nectarie, pentru că auziseră şi ei despre minunile care se fac la Sfântul Nectarie. Ne-au întrebat şi pe noi de ce venim la Sfântul Nectarie, şi le-am povestit că Alexandru a avut hemoragia şi ce s-a întâmplat. Soţul meu a fost un pic tulburat că discut cu ei – ei, ca jurnalişti americani, neştiind de credinţa ortodoxă, lui i s-a părut că nu trebuie să vorbesc cu ei. Şi m-au întrebat: „Crezi că Sfântul Nectarie o să facă o minune şi o să se oprească acumularea lichidului?”. Şi le-am spus: „Nu ştiu… Sunt sigură că Sfântul Nectarie se roagă pentru noi, însă nu ştiu dacă Dumnezeu o să facă o minune sau nu o să facă… Totuși, uitaţi numărul meu de telefon”, şi le-am dat numărul şi le-am spus să mă sune vineri, după ce ne întoarcem de la doctor – pentru că săptămâna următoare urma să vorbim despre operaţie – şi o să le spun.

Şi ne-am dus vineri la doctorul neurochirurg, am stat cu foarte mari emoţii şi înfrigurați, pentru că ni se spusese că, dacă nu se opreşte acumularea, trebuie să facem operaţie. Şi… nu pot să vă descriu: după ce a analizat radiografiile, doctorul a intrat în cameră zâmbind şi a zis că acumularea s-a oprit şi nu crede că o să mai fie nevoie de operaţie, şi să venim înapoi la control după şase luni. Şi, ca să nu fie nici o îndoială în mintea mea că a fost o minune de la Sfântul Nectarie, când ne-am întors acasă, la un minut după ce-am intrat pe uşă a sunat telefonul. Erau de la ziar şi m-au întrebat: „Ce-a spus doctorul?”. Şi le-am spus: „A spus că nu mai e nevoie de operaţie! Cred că Sfântul Nectarie a făcut o minune”. În mintea mea nu exista absolut nici un fel de îndoială. Iar Alexandru, acum mă uit la el şi nu-mi vine să cred, e un băieţel de nouă ani, deştept şi sănătos! De fiecare dată când îmi amintesc, îi mulţumesc Maicii Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Maximovici că e sănătos şi ne putem bucura de el.

– Ce te bucură cel mai mult?

– Cel mai mult mă bucură copilaşii pe care îi avem şi gândul că ei sunt speranţa mântuirii noastre – în sensul că eu sper, prin ei şi cu rugăciunile lor, să reuşim şi noi să ne mântuim. Mă bucură că suntem sănătoşi şi că putem să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile şi pentru toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa noastră.

Ştiu că o să vină şi momente de pătimire, pentru că nu se poate să te mântuieşti fără să pătimeşti, aşa că mă bucur din tot sufletul, asta e bucuria mare acum: să păstrăm în suflet recunoştinţa pentru toate darurile pe care le-am primit, ca să ne întărim şi să ne ajute Dumnezeu să ne mântuim.

– Cu toţi! Amin!

– Amin!

Material realizat de

Raluca Tănăseanu / Familia Ortodoxă

Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro

 

Posted in Despre Părintele Justin and tagged , , , , , , , , .