“Prin martirii Bisericii trăieşte Ortodoxia şi va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi şi osândiți şi după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru.” – Părintele Justin răspunzând de dincolo de moarte denigratorilor lunii octombrie
Foto: ParinteleJustinParvu.Ro
„Stăteam îngropaţi în temniţă la Aiud, unii de câţiva ani, alţii de zece, iar o parte, cei mai bătuţi de soartă, atinseseră chiar douăzeci de ani. Dacă au fost perioade mai puţin grele când ne mai puteam vedea în timpul programului de dimineaţă sau de seară, la plimbarea de 20 de minute, o dată de două ori pe săptmână, era o mare bucurie. (…)
De părintele Iustin am auzit încă de la începutul “periplului” meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munţii Neamţului care sunt împânziţi de biserici şi mănăstiri, de chilii cu pustnici, de peşteri. Şi eu eram mândru de locurile de unde veneam (…)
Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”.
Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea.
Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa Părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de riguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i: „Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…!”. În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: „Frate, frate…!”.
Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.”
(Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, p. 366-368)
Sursa: Doxologia via Parintele Justin Parvu Ro
Video: Grigore Caraza in dialog cu Parintele Justin
Două din cele mai recente numere ale prestigioasei reviste din Statele Unite ale Americii The Orthodox Word („Cuvântul Ortodox”), publicată din 1965 de Saint Herman Press, o lucrare publicistică duhovnicească a obştii Mănăstirii Sf. Gherman din Alaska, aflată în Platina, California, au fost dedicate vieţii şi învăţăturilor bunului Părinte Justin Pârvu de la Petru Vodă. Materialul, scris de Simona Irime, a fost publicat într-o prezentare fără precedent, în două numere consecutive ale revistei, consacrate integral reliefării personalităţii marelui duhovnic al Ortodoxiei româneşti, fost deţinut politic anticomunist timp de aproape 16 ani. Fotografia cu Parintele Justin de pe coperta celui de-al doilea număr al revistei The Orthodox Word a fost realizată de Cristina Nichituş Roncea de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2009, la Mănăstirea Petru Vodă, şi este cuprinsă şi în Albumul de fotografii şi vorbe de duh „Părintele Justin Mărturisitorul„. Publicăm mai jos un extras din concluziile materialului omagial-memorialistic scris de Simona Irime pentru The Orthodox Word, însoţit de fotografii de la acelaşi moment, al slujbei susţinute de Părintele Justin împreună cu un sobor de preoţi, la Adormirea şi Înălţarea Maicii Domnului 2009.
From this day, from this hour,
from this minute, let us strive to love God
above all, and fulfill His holy will.
—St. Herman of Alaska
THE ORTHODOX WORD
For the Mission of True Orthodox Christianity
Established with the blessing of St. John Maximovitch, Archbishop and Wonderworker of Shanghai and San Francisco.
Vol. 49, No. 6 (293) November–December, 2013 ISSN: 0030-5839
Front cover: Archimandrite Justin Pârvu blessing the people. This photograph, as well as those on pages 286 and 287, is courtesy of Cristina Nichituș Roncea, from her book Părintele Justin Mărturisitorul (Father Justin the Confessor) (Bucharest: Mica Valahie, 2013).
A Life of Sacrificial Love
The Life and Teachings of Elder Justin Pârvu
By Simona Irime
PART II (Conclusion)
Continued from The Orthodox Word, no. 292
10. The Exalted Spiritual Academy
The sixteen years of living “hand in hand with death” in prisons and labor camps—such as those in Suceava, Aiud, Sighet, Baia Sprie, Pitesti, Jilava, Periprava, and the Danube-Black Sea Canal—had been for Fr. Justin and many others a unique spiritual academy.
Reflecting on his prison years, Fr. Justin said, “There couldn’t have been a more profitable place for living an authentic monastic life as there. In prison I knew meekness, true humility, and the bodily detachment that can be attained only when you’re aware that there’s no escape. You would daily see your life drawing to an end, and the moment of death…. Prison forced you to learn asceticism, fasting, and prayer, as well as communion with, and love for, your neighbor.”1 There they experienced God’s constant presence in their midst: “God was closer to us in prison than in other situations. We saw His signs and miracles all the time. In prison, prayer seemed to receive a quicker answer. God was
there, with us. God was chased into prison by an institutional society that intended to exist without God.”2
That Fr. Justin greatly benefited from his time in prison can be seen from his own words:
“All that spiritual preparation made me earnestly determine
the rule of my monastic life, so that we [Fr. Justin and his brotherhood]
might be a true light, in union and oneness against the rulers of the
darkness of this world (Eph. 6:12), as the Holy Apostle Paul says.”3
Fr. Justin had been called to be a priest—a father for those cast into the
dark Communist prisons—and the governing regime could not make him
deny his calling. He decided to keep silent and descend into the depths of
humility and suffering for his brothers, especially the ill. He began to hear
their confessions, first of those in his own cell, mostly during the fasting
periods. Then he started to confess the people in other cells using Morse
code, since “everyone knew how to communicate by tapping on the wall.
We couldn’t talk with ease, especially when a conversation would be stirred
up by informers, who would record it and then use it against you.”4
Nothing could stop him from laboring for the salvation of others. Fr.
Justin felt responsible for helping them to transfigure their spiritual lives.
He said that this “became the fundamental joy of my life. Personally I
didn’t feel [physical] pain anymore. I was living according to my own vocation,
and was more joyful than I had been when I was free in the world.
This was also because our spiritual life deepened much more during imprisonment.
Those were extraordinary and unique days of sacrifice and
renunciation. It was painful to see a man dying before your eyes. This was
real suffering…. Those were days of light and joy, and life was abundant in
those moments. The prison was the best place for religious education….
The prisons formed character and taught people ethics.”5
The prisons were true universities of life. They enabled the prisoners to learn a great deal from each other in different disciplines, especially theology. As Fr. Justin recalled,
“We all learned from each other. That was how we kept the flame of life burning,
that was how we stayed alive…. We believed wholeheartedly that it was absolutely
wrong not to resist together, not to fulfill our duty—a sacrificial one.”6
Their youth, zeal, prayer, and love for God and neighbor helped the prisoners survive the dreadful circumstances they found themselves in. In the words of Fr. Justin,
“The [prison] cell was my kellion, in which I was able to conduct my
monastic rule in stillness. In a cell containing five to six people, prayer
went on without ceasing. We recited prayers and Akathists we knew by
heart. We memorized one Gospel in a week, and knew it as well as we
knew the Lord’s Prayer.”7
Since books were totally forbidden in prison, some were smuggled in, hidden in the seams of coats. Reading and learning a few pages or a chapter at a time, while tucking the book under a blanket so the guards would not notice anything during their rounds—which took place every ten minutes—gave the prisoners unspeakable nourishment, strength, patience, steadfastness, and endurance. Thus they knew the New Testament, the Psalter, and even the Philokalia by heart, and were able to remain human, to be truly free, even while behind bars.
Fueled by love and the grace of the Holy Spirit, Fr. Justin would serve the Divine Liturgy on his own chest, or on the chest of the gravely ill, as often as he could. A small piece of bread weighing less than an ounce, which he would tuck into the seams of his coat, was enough to prepare Holy Communion for a hundred people. When necessary, Holy Communion would be either hidden at a latrine or given in secret when someone passed by his cell. The hiding place would be communicated using Morse code. Physical suffering was not an obstacle in his continuous labor for others. As he recalled:
„For some time I had suffered from hepatitis, and I ended up in the
infirmary. I had consumed my last little particle of Holy Communion,
and didn’t have even a single fragment left. Constantin Șerban,
a twenty-eight-year-old man, with a wife and two kids at home, was
in the same cell with us. He was suffering from cirrhosis and was beginning
to decompose. He screamed, moaned, and wept, day in and
day out. He hadn’t received Holy Communion in four years. He was
spiritually burdened. What could I do? I confessed him at night or
early in the morning, between 4 and 5 am, for five minutes at a time.
The guards would check on us through the peephole while making
their rounds, peeking into each cell to see if you were on your knees
or if you were trying to pray over someone.
We were witnessing the degradation of our own bodies, their process
of dying. There was a point when we would become unable to feel
anything, except our spine. There was a deep peace…. Going beyond
this point would make us expect death and prepare for it. Constantly
living this reality and having it always before your eyes was a frightful
thing. You would not be astonished when your colleague in the next
bed didn’t respond to your call. He could have reposed. Many deaths
occurred that quickly.
Due to the advanced level of starvation, our bodies began to swell all
over: our legs, fingers, and head. We wondered why we were becoming so
fat. The doctors among us explained that when a body loses its normal
ability to function, it is unable to eliminate the water retained in its tissues.
If you pressed a spot on your skin with your finger, a hole would
form, and the skin couldn’t recede. This state meant death was a matter
of hours away. We were all very young, twenty-two to thirty-five years
old. When you entered that state there was a chance you would lose your
self-mastery and not know what you were saying or doing.
So, what did I do to commune in time this young man with
cirrhosis? I said to the others, “Boys, we have to ask to be seen by
the doctor. Since we’re so weak, we have the right to get some wine.”
And it was given to us. Then, in a corner, out of sight, I served the
Divine Liturgy alone, with a small piece of bread I had and all the
prayers I knew. This was how I served the Divine Liturgy whenever I
could. Thus, I was able to give Holy Communion to that man, who
died three days later.8
Something similar happened in the infirmary at the Gherla prison, where Fr. Justin served the Liturgy on a dying man’s body. As he recalled:
„I never served a Liturgy—wearing all my vestments and doing
everything according to the Typikon—with more fervent prayer than
I served there, on that body. I finished reading as much as I could from
the Psalms and the prayers, and we communed the more gravely ill
ones, holding a towel to their neck. The most grievously ill man was
all puffed up due to cirrhosis, and died two hours later. The other
three died that week…. While serving, I truly felt the warmth, the
fervor, of the Spirit.
There are many similar cases. People sacrificed themselves even
there. Their sacrificial state surpassed the magnitude of [their own]
suffering. If a sick man in your cell was in agony, living his last
moments, you would give him two or three spoonfuls from your ration
to get him back on his feet. There were healthy and strong men who
would give up their food [as Fr. Justin often did], fasting for two or
three days. Thus they saved other people’s lives…. The prisons taught
us one thing: that we’re one in Christ! It didn’t matter if you were
an intellectual or a simple man.9
(…)”
Full version at / Integral la The Orthodox Word (293), Editia electronica, care poate fi comandata de aici sau Editia print, care poate fi comandata de aici. Primul numar despre Părintele Justin (292) poate fi comandat de aici.
Note:
1 Florin Stuparu, Justin (Bucharest: Scara Press, 2009), pp. 10–11.
2 Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu, Viața și învățăturile unui
mărturisitor (Fr. Justin Pârvu: The life and teachings of a confessor) (Iași: Ediția a doua,
2007), pp. 117–18.
3 Ibid., pp. 137–38.
4 Ibid., pp. 120–21.
5 Ibid., pp. 12, 128.
6 Ibid., p. 127.
7 Ibid., p. 138.
8 Ibid., pp. 90–91.
9 Ibid., pp. 118-20.
Source/ Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro
THE ORTHODOX WORD is published bimonthly (except for a combined January–April issue) by the St. Herman of Alaska Brotherhood (www.sainthermanpress.com). Periodical postage paid at Platina, California. $4.00 per issue, $7.00 per double issue. Subscriptions: $19 for one year, $33 for two years, $46 for three years. Student subscriptions: $16 for one year, $29 for two years, $41 for three years. Foreign subscription rates: $30 for one year, $54 for two years, $75 for three years. Foreign student subscriptions: $25 for one year, $48 for two years, $67 for three years. Digital subscriptions: $16 for one year. Office of publication: 10 Beegum Gorge Road, Platina, California. Copies of some back issues available from St. Herman Press at www.theorthodoxword.com. Copies of back issues and of individual articles available from National Archive Publishing Co., P. O. Box 998, Ann Arbor, Michigan 48106-0998. Copyright 2013 by the St. Herman of Alaska Brotherhood. POSTMASTER: Send address changes to THE ORTHODOX WORD, P. O. Box 70, Platina, California 96076–0070.
Deşi mai rar, auzim cuvintele mărturisitoare: „pământul ţării noastre este sfânt”. O spunem noi sau pământul însuşi o face în căutarea unor suflete în care să se rostuiască spre rodire? Ce să înţelegem prin sfinţenia pământului? Brâncuşi ne-a dăruit o Cuminţenie a pământului, străjuind în zarea dăinuirii, ca o uimire împăcată acolo unde îşi măsoară ritmul în trecerea spre dincolo de timp. Ce înseamnă, deci, „a sfinţi”? În rugăciunea Tatăl nostru spunem: „sfinţească-se numele Tău”, ca rostul vieţii noastre pe pământ, o misiune şi o apropiere de cerul care ne-a fost întâia patrie. Urmează o măsură „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”; deci nu după voia noastră, care ştim unde ne-a dus şi ne păstrează, măsurându-ne deşertăciunea. Spre împlinire desăvârşită, Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om ca noi, urmându-L, să deprindem calea îndumnezeirii, împletită în adevăr şi viaţă. O ştiau strămoşii noştri de stăruiau a-şi potrivi viaţa după chipul credinţei celei drepte, numindu-se „creştin” sau „creştină”, şi-şi învăţau copiii cum să fie cu grijă, căci „omul sfinţeşte locul”. Şi, Doamne, câţi vor fi fost cei care, neştiuţi de lume, dar ascultaţi de Dumnezeu, au sfinţit nu doar un loc sau altul, binecuvântându-l cu faptele lor, ci întreg cuprinsul ţării ca o icoană mărturisitoare. Părintele Justin Pârvu, care acum se roagă în ceruri pentru noi, afla realitatea creştinismului ortodox în locul pe care s-a nevoit să-l sfinţească definindu-l prin „simplitate, bunătate şi dragoste”, mai cu seamă cu dragoste, datorită căreia am rezistat în vremuri prădalnice, îmbogăţind-o cu prinosul răbdării. „ţara românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui, politic sau al altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2.000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un popor la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloacele ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.”
Datorăm tinerei doamne Cristina Nichituş Roncea o carte (din care am citat) ca un loc binecuvântat de (re)întâlnire şi dimpreună rămânere cu Părintele Justin – Mărturisitorul. Fotografii şi vorbe de duh, apărută la Editura „Mica Valahie”, cu un cuvânt înainte de Aspazia Oţel Petrescu. O carte de căpătâi, cu mult mai mult decât un simplu album, pentru că imaginile emană sfinţenie, ne dau putere şi curaj să ne privim pe noi înşine în faţă. Imaginile Cuviosului Părinte au viaţă şi între ele se ţes cuvintele înţelepciunii sale sfinte, iar harul, credinţa şi iubirea ucenicei înmlădiază înţelesuri tainice. De pe copertă Părintele ne priveşte ca de peste timp. În interior, ca dedicaţie, desluşim cuvintele: „îndemn spre tot lucrul bun”; pentru doar acesta rodeşte în sufletele omului sfinţenia şi dimprejur binecuvântarea. De la o pagină la altele realizăm cât de bogat folositoare este imaginea fotografică, atunci când e făcută cu har, faţă de film, bunăoară, unde imaginile, culoarea şi dinamica lor pot oculta sensul. Imaginea fotografică rămâne ca o blândă aşteptare, te poţi întoarce ca la un prieten apropiat, poţi continua un dialog sau înnoi comuniunea întru duhul „răbdării şi al dragostei”.
Selectarea textelor, care îi aparţine lui Victor Roncea, este făcută cu grijă duhovnicească, aşa încât cartea poate fi citită şi ca o cateheză pentru omul contemporan ce, ieşit din dictatură, nu se află încă pe sine decât într-o bolboroseală autodistrugătoare. O analiză mai atentă, sine ira et studio, ar îngădui să vedem că, deşi scăpaţi de ateism, ne ţinem încă departe de Dumnezeu, căci altminteri de unde o criză morală şi existenţială fără precedent? Părintele Justin, ca un părinte iubitor, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, de Biserica Sa, să ne apropiem unii de alţii. Albumul începe ca un colind, cu „Naşterea Domnului”. Simplitate maiestuoasă a cuvintelor tâlcuiesc înţelesuri lucrătoare: „Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Bethleem pentru a duce pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu putem vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere”. Aici e puterea rugăciunii, „salvarea noastră” şi îndemnul insistent, îndeosebi către tineri, de a deprinde forţa rugăciunii, asemenea străbunilor care au pornit sfinţirea pământului acestuia. Urmează „Sfintele Paşti”, din care reţinem că ar fi necesar să ne ferim de dramatizarea răutăţii zilelor, deoarece pot împiedica curăţirea sufletului ca astfel să-l dăm lui Dumnezeu. În capitolul „Adormirea Maicii Domnului”, Părintele mărturiseşte că în închisori „aveam pururi în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor”. Poposim la Sf. Mănăstire cu ocrotitorii ei: „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil – la deal şi la vale”, pentru a vedea în ce chip monahul este „un creştin desăvârşit”. Sfârşitul este ca un început bun, despovărat de rău şi rele – „Anul nou şi moliftele Sfântului Vasile”, ale căror cuvinte au putere purificatoare, vindecătoare, purtând spre biruinţă în numele Domnului Cel unul în Treime, căruia să ne închinăm cu smerenie, să mulţumim cu vrednicie şi să-L slăvim cu dorire. Când scenariile apocaliptice se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, Părintele Justin ne atrage luarea aminte: „Pentru noi, sfârşitul este moartea sufletească. Dacă a murit sufletul din noi, suntem primii care murim”. Pildă dătătoare de putere îl avem tot pe Hristos, care, pe cruce, după ce s-a rugat Părintelui să fie iertate păcatele celor ce L-au răstignit, a spus cu pace „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Viaţa şi pătimirile Părintelui Justin ne ajută să înţelegem că suprema libertate este „de a trăi în afara păcatului” prin despătimire, ca să nu-i fim robi, şi prin iertare, pentru eliberarea de răul ce ni s-a făcut. Avem a lupta pentru adevărul credinţei noastre şi nu o putem face decât urmând lui Hristos, fiindcă „dacă nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”. Vremurile sunt întunecate, deşartă pare tânguirea, dar tocmai de aceea e vital să ne facem „părtaşi Răstignirii lui Hristos, ca să fim părtaşi Învierii lui”.
Închidem cartea cu sfială şi o reluăm cu nădejdea comuniunii tuturor, celor de aici şi de dincolo, în numele şi prin Hristos Biruitorul morţii, care e cu noi până la sfârşitul veacurilor. Părintele Justin a fost un dar de la Dumnezeu şi, primindu-l cu recunoştinţă, să ne facem vrednici a-i fi urmaşi, înmulţindu-ne talanţii.
Un articol de ELENA SOLUNCA MOISE / Revista CULTURA
Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro
Remember – Pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu: 14 Iunie 2014
Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său sîntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii.
Sursa: Petru-Voda.Ro
Jurnalistul Vlad Herman a reusit sa publice o noua lucrare de marturii despre viata si minunile Duhovnicului Neamului. Intitulata „Noi marturii despre Parintele Justin” cartea a aparut la Editura Ortodoxia, de unde puteti sa o si comandati. Redam mai jos Cuvantul inainte al editorului:
Cuvânt înainte
Volumul de faţă vine să reconfirme darurile duhovniceşti cu care Părintele Justin Pârvu a fost înzestrat de către Dumnezeu de-a lungul vieţii, numeroasele mărturii ale credincioşilor reprezentând dovada concretă în această privinţă. Cu siguranţă, de aproape un an avem în Cer încă un mijlocitor către Dumnezeu la care putem apela oricând prin rugăciune. Căci, aşa cum a spus tocmai Părintele, el nu s-a dus acolo să stea degeaba. Iar acest lucru l-a confirmat de atâtea ori în lunile de când a plecat la Domnul. Acest document nu se adresează doar celor de astăzi, ci şi viitoarelor generaţii cărora societatea nu se mai gândeşte să le lase moştenire un mediu prielnic pentru o dezvoltare firească ce trebuie să le ducă într-un final la Dumnezeu. Iar acest lucru reiese foarte bine din cuvintele Părintelui: „copiii noştri cunosc toţi fotbaliştii pe de rost, dar nu ştiu numele sfântului pe care îl poartă, nici măcar viaţa acestuia nu o cunosc şi, cu atât mai puţin, Crezul sau alte rugăciuni ale pravilei”. Un sfânt ca Părintele Justin Pârvu reprezintă coloana vertebrală pe care neamul trebuie să se formeze şi să se dezvolte astăzi şi mâine, pentru a continua „colaborarea” cu Adevăratul Dumnezeu, aşa cum a făcut-o de la Apostolul Andrei încoace, în ciuda tuturor duşmanilor care au încercat să-l distrugă. Să nu uităm să urmăm exemplul pe care Părintele ni l-a lăsat prin faptele şi atitudinea sa în toate situaţiile, nefăcând niciun compromis cu antihriştii de ieri şi de astăzi, compromisuri prin care L-ar fi putut trăda pe Hristos. Să nu uităm nici de datoriile pe care le avem şi pe care Părintele Justin ni le-a transmis înainte de plecare: să fim uniţi, să ne pocăim cu adevărat, să ascultăm de Biserică şi să ne rugăm.
Vlad HERMAN
Dintre cartile aparute dupa plecarea la Ceruri a Parintelui nostru Justin Parvu, aceasta lucrare memorialistica se adauga Albumului de fotografii si vorbe de duh „Parintele Justin Marturisitorul„, realizat de Cristina Nichitus Roncea, primei lucrari coordonate de Vlad Herman, “Avva Justin Parvu – marturii, amintiri, minuni”, cuprinzatorului volum publicat de Adrian Alui Gheorghe la Editura Doxologia, „Părintele Iustin Pârvu o misiune creştină şi românească”, cat si mai nou aparutei carti de „Interviuri cu Parintele Justin”, editata de Fundatia ce poarta numele Parintelui.
Vedeti si marturisirea unui bun Parinte, Pr. Mihai Damian de la Ceahlau, montaj video care cuprinde si fotografii din Albumul Parintele Justin Marturisitorul de Cristina Nichitus Roncea
Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său suntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii.
Părintele Justin a fost un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos care a luptat cu spada iubirii în mână să aducă biruinţa binelui asupra asupra răului absolut.
“Tradiţiile noastre populare vestesc Naşterea lui Hristos… Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată şi o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Betleem spre a se răstigni pe Golgota ca să ia asupra sa păcatele întregii omeniri. Nu se poate vorbi de Răstignire, de Înviere, dacă nu plecăm de la Naştere. Apoi putem admira frumuseţea unei familii sfinte, a lui Iosif şi a Mariei, ca un model de vieţuire creştină”.
“În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice, de la frezele pentru rocă, şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acesta a fost momentul când am intrat în ascensor şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol. Era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând Hristos a înviat! Apoi, am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină, în locul nostru. Am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă”.
Înarmaţi-vă cu rugăciuni
“Tocmai atunci când e vorba să nu se vorbească, să nu se ştie, să nu se spună, monahul trebuie să strige mai mult. El e împotriva firii mereu. Asta-i viaţa monahală. Monahul stă de veghe acolo la miezul nopţii. Se aude un clopot, bate o toacă, se cântă Sfânta Liturghie şi e tot timpul treaz ca un apărător al vieţii noastre creştin ortodoxe”.
Albumul Cristinei Nichituş Roncea, “Părintele Justin Mărturisitorul”, apărut în condiţii grafice excepţionale, la Editura “Mica Valahie”, prilejuieşte o călătorie prin lumea ortodoxă românească, dar şi un elogiu adus Părintelui Justin, un elogiu adus frumuseţii divine.
“Mânăstirile sunt locuri care pentru mulţi par rupte de realitate. Dar nu este deloc aşa. În mânăstiri sunt oameni bine ancoraţi în prezent şi determinaţi pentru viitor mai ales pentru că îşi cunosc trecutul. Am văzut şi am trăit minuni. Sunt călugări – stânci de credinţă, sunt măicuţe – mlădiţe ale adevărului, sunt oameni care par a fi sfinţi coborâţi pe pământ. Priviţi la chipurile lor: câtă blândeţe, câtă căldură!”
Părintele Justin Mărturisitorul
Cristina Nichituş Roncea şi-a dorit ca fotografiile sale să fie privite cu sufletul. Fotografiile ei sunt o invitaţie aşadar de a păşi pe calea iubirii şi a adevărului.
După expoziţia “Precum în cer”, deschisă la Palatul Şuţu, în care autoarea ne-a propus să trăim într-o expoziţie de fotografii ce te înalţă şi care te duc spre o lume în care cuvintele sunt de prisos, ea mărturisea: “Pentru mine, vizita la mânăstirea Petru Vodă a fost o experienţă înălţătoare, o ocazie fără precedent de a învăţa că poţi să fii mai fericit prin simplitate, străduindu-te să îndepărtezi influenţele nefaste, să te bucuri de frumuseţea din jur, pe care o găseşti în natură, dar şi în oameni. Credinţa te învaţă să fii bun şi astfel ajungi să fii fericit prin tine însuţi, fără să aştepţi neapărat ceva de la cei din jur. Dincolo de situaţia politică, de agitaţia din oraş sau de problemele personale, oamenii pot afla că monahii din mânăstirile României se roagă pentru fiecare suflet de român, că există oaze şi fortăreţe ale credinţei şi că Dumnezeu nu ne lasă. Avem tendinţa să uităm asta din cauza greutăţilor care ne apasă, însă credinţa chiar ne ajută să depăşim situaţiile dificile şi mai ales ne învaţă să-i ajutăm şi pe cei din jur, atunci când putem. A fost o minune, în primul rând. În sensul că această poartă mi-a fost deschisă de Părintele Justin, într-o seară de Crăciun, când eram la uşa chiliei sfinţiei sale alături de pelerini, maici şi călugări, cântându-i colinde. Este şi prima fotografie făcută cu Părintele, cu care de altfel am deschis expoziţia.
Părintele Justin a mers cu Evanghelia în faţă, rămânând ochiul de veghe al creştinătăţii
M-am străduit să percep cu sufletul ceea ce vedeam în jurul meu. Mă bucur că obiectivul aparatului de fotografiat a reuşit să surprindă ceea ce eu vedeam cu ochii minţii, ceea ce atingeam cu sufletul, ceea ce simţeam cu inima în acele momente”.
În acest splendid şi impresionant album cu fotografii radiind frumuseţe şi emoţie şi cu texte pline de înţelepciune îl descoperim pe Părintele Justin – Mărturisitorul, ultimul arhanghel al românismului, care într-o dimineaţă în zori şi-a ridicat uşor capul şi bunecuvântând în văzduh a rostit cu putere şi har: “Doamne, binecuvântează pe toţi românii din această ţară, apoi a rostit a doua oară: Doamne, binecuvântează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a rostit a treia oară: Doamne, bunecuvântează această ţară, România!”.
Cristina Nichituş ne descrie biografia unei biruinţe. Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă, la 10 februarie, într-o familie de români orotdocşi foarte evlavioşi. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mânăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică, întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica. Niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi pe cele de cultură, istorie, filosofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi deplin, de o seninătate milosârdnică ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative ale spiritului creştin al acestui popor.
Iubea animalele
“Şi-a făcut un ideal de a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire, fie a Cetăţii, fie a mânăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele trupului lui Hristos, Biserica”.
A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigore Băbuş, Gherasim Iscu. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, Părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar din 1941, la Iaşi. Este hirotonit preot de Arhiereul Valerie Moglan, Vicar al Mitropoliei Iaşilor. În 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română în care slujeşte Sfânta Liturghie. Începând cu 1946 îşi continuă studiile la Seminarul din Roman. Faptul că nu a subscris niciuneia dintre iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 1948 şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris în 2008: “Legionarismul nu a fost o sectă. El s-a supus întru totul Bisericii Apostolice…”.
Părintele Justin
Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, cu toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. “Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, Părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi”. Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor. A fost torturat şi anchetat până în august ’49 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. A rămas acolo până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, apoi la Gherla şi în alte închisori. “Nu mai eram o persoană, eram un număr: 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”
În 1960, la expirarea pedepsei pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face şi a răspuns: “O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii”.
Mânăstirea Petru Vodă a devenit în 1992 o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească.
Minunile dumnezeieşti arătate prin Părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere.
Fiecare are datoria să mărturisească după puterea lui
Adeseori, Părintele Justin mărturisea: “Creştinul n-are de ce să se teamă dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorile ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe, de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos”.
În perioada plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh a anului 2013 a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti. Părintele Justin a fost un Luceafăr între Părinţi. A strălucit cu sufletul, cu inima, cu dragostea, cu înţelepciunea, cu cuvântul atât de mângâietor şi plin de putere al lui Dumnezeu.
Magdalena Popa Buluc / Cotidianul
Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro
La sase luni de la plecarea Parintelui nostru Justin Parvu la fratii sai, Sfintii inchisorilor, publicam spre bucuria privitorilor si cititorilor acestui site dedicat Duhovnicului Neamului o serie de fotografii de arhiva cu Voievodul Ortodoxiei Romanesti. Realizate de-a lungul anilor de doamna Vasilica Dulama, o fiica duhovniceasca a Parintelui Justin, fotografiile prezinta imagini de la Manastirea Petru Voda, de la ctitorirea acesteia si pana la inaltarea chiliilor si pictarea Bisericii cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, inchinata mucenicilor si martirilor pentru Hristos din inchisori. Privind fotografiile de mai jos si comparand imaginile cu ce se afla astazi pe plaiurile de la poalele Ceahlaului veti intelege ce munca fizica titanica a dus parintele impreuna cu fiii sai, calugarii de la Petru Voda, pe langa slujbele si rugaciunile neincetate pentru mantuirea neamului nostru. Majoritatea celor 30 de fotografice inedite, publicate acum pe site-ul ParinteleJustinParvu.Ro, nu au nevoie de nici o explicatie, insa sunt de mentionat ca il veti vedea pe celebrul Misu, motanul Parintelui, pe Parintele ca nas de schivnicie pentru parintele Ioan, cat si pe Maica Nina din Alaska si bordeiul de la pustie unde s-a nevoit sa traduca in engleza Patericul Romanesc. Avandu-l pe bunul duhovnic in centrul lucrarii, crampeiele de amintiri foto nu pot decat sa ne incante si sa ne aduca aminte de bunatatea si puterea ziditoare a Parintelui Justin, aparatorul nostru din Ceruri. Ne aducem aminte de puterile sale dumnezeiesti si publicand un articol despre una din simplele sale minuni, asa cum am trait si noi, alaturi de multi altii, prin grija si cu ajutorul rugaciunilor Parintelui Justin, inteleptul si marturisitorul. Dumnezeu sa-i aline in Ceruri ranile de pe pamant si sa-i ierte pe dusmanii sai si ai neamului romanesc care nu l-au lasat sa-si traiasca in pace nici sfanta batranete! Multumim tuturor celor care se straduiesc pentru a pastra vie memoria Parintelui si va asteptam cu noi marturii, inregistrari si fotografii, spre incantarea tuturor romanilor si invatatura generatiilor viitoare. Doamne ajuta!
Părintele Iustin – Minunea de a crede
Memoria afectivă a creștinilor de la noi posedă imaginea bunătății și a harului Părintelui Iustin Pârvu, care și-a dedicat întreaga viață credinței în Dumnezeu și care a îndurat prigoana regimurilor pentru crezul și convingerile sale. Ani de-a rândul, cuvântul Sfinției Sale a adus binele celor ce l-au ascultat, înțelepciunea sa a fost izvor pentru trezirea la conștiință a celor rătăciți, rugăciunea sa a vindecat suflete și trupuri. Ctitor de lăcaș sfânt, prin verticalitatea discursului său, Părintele Iustin Pârvu a făcut să rodească muguri de credință în suflete dominate de raționalism, dar a și emis în permanență semnale pertinente privind starea de degradare morală a societății contemporane, cât și analize pe înțelesul tuturor privind starea nației române și calea pe care a început să pășească după decembrie 1989. Am în minte scrisoarea sa pentru poporul român, în care se găsește poate cel mai fierbinte îndemn pentru trezirea din amorțeala consumatorismului și redobândirea mândriei de a fi român, îndemn care își are rădăcina în ani grei de suferință, care nu au reușit să-i umbrească crezul și vocația. Acum Părintele Iustin Pârvu, duhovnicul neamului românesc, este plecat și veghează asupra noastră din ceruri, însă faptele sale și amprenta pe care și-a pus-o pe destinele multora din cei ce au venit la chilia sa, au rămas aici și vor rămâne vii în mintea tuturor celor care l-au cunoscut în realitate sau i-au citit scrieri cu și despre dânsul.
Povestea
… pe care dorim să v-o aducem spre atenție începe în urmă cu ani buni, în care un tânăr cu o dizabilitate la unul din membrele inferioare s-a bucurat de atenția, îndemnurile, dragostea Părintelui. Asemeni multor oameni aflați în suferință sau cu sufletul încărcat de nevoi, Dan și-a îndreptat pașii spre mănăstirea Petru Vodă, unde a avut posibilitatea să-și pună în valoare priceperea și să pună umărul la rânduielile obștii de acolo, la modul necondiționat, nelăsând ca povara nevoilor să-i îndoaie umerii sau să-i întunece mintea.
Atent observator…
al omului, Părintele și-a îndreptat atenția asupra sa, îndemnându-l la simplitate și smerenie și o eventuală intrare în viața monahală. Simțindu-se nepregătit pentru a urma o astfel de cale, Dan declină îndemnul, dar continuă să vină la Petru Vodă, unde a găsit mereu căldura cuvântului bun al Părintelui Iustin, care l-a înțeles și a continuat să-l prețuiască pentru sinceritatea și simplitatea sa. Discuțiile lor, relatate mie, mi-au arătat că acest om nu a mers numai să ceară, ci a și oferit. Sigur că percepția generală a celui ce merge la mănăstire este circumscrisă sintagmei ”Dă, Doamne!”, dar situația a fost un pic diferită. Dincolo de taina spovedaniei, Dan a avut prilejul de a-și arăta dorințele, de a scoate din el râvna pentru a depăși uriașul complex de nevoi, care, pentru anii 2007- 2009, era covărșitor și ca volum și ca intensitate. Să rămâi fără acoperiș deasupra capului, să fii târât într-un proces costisitor pe cale să se încheie dezastruos pentru familia din care provine, nu este ușor nici pentru un om în plină putere, darămite pentru Dan, care își câștigă traiul de zi cu zi, cu forțele pe care i le permite starea sa. Normalul de a avea o casă, o familie, un trai liniștit se poziționa în acele momente destul de departe, dar dorința de a duce în fapt acest normal a depășit granițele strâmte ale trupului.
Într-o vineri din Mai 2009,
Dan îl vizitează pe Părinte și-i împărtășește, într-un târziu, dorința sa de a-și face o casă. Părintele îl ascultă, asemenea unui om care stă alături de alt om, și, după ce l-a binecuvântat, i-a zis: ”Mergi cu bine, și de mâine începi să faci casa”. Povestește Dan: ”Aveam în buzunar 100 de lei. Cum, Doamne, iartă-mă, să mă apuc de casă cu un milion de lei vechi?! Sigur părintele a glumit. Vă dați seama? O sută de lei! Nici mai mult, nici mai puțin! Cu care să începi o casă…”
Măcinat cu aceste gânduri, dar cu sufletul împăcat consecutiv dialogului cu Părintele, Dan pornește spre ceea ce-i era adăpost sieși și restului familiei, un edificiu care cu greu se putea denumi casă de locuit. La nici câțiva pași de drum, o mașină, apărută ca de nicăieri, oprește și îl duce în bună regulă acasă. ”Pe drum, mă sună un frate de al meu, aflat la muncă în străinătate, și mă anunță că mâine trimite ce-i nevoie ca să se înceapă lucru la casă. Asta fără să fi vorbit ceva cu el înainte.”
Începând cu a doua zi,
viața lui Dan a luat o turnură pe care vă las să o interpretați singuri. Au început să curgă resurse de peste tot. Frați, cunoștințe, prieteni, șeful direct, animați de nu se știe ce, încep să-și îndrepte atenția către Dan și totul se derula ireal de spornic. Rețineți și faptul că subiectul poveștii noastre este bucătar și trăiește numai din salariul câștigat astfel.
”Ceea ce bătrânii povestesc de sporul casei, eu trăiam cu ochii mei. Totul se ridica, totul creștea parcă ceva sau cineva făcea să se împlinească faptele. Un exemplu: avem grădină, nu mare, dar suficientă pentru familia noastră. Ca să ai oameni la muncă, trebe să le dai și de mâncare, așa că unde să caut? Porc, nu. Vite, nu. Grădina era singura sursă. Știind să fac mâncare, în fiecare zi mergeam culegeam și găteam pentru oameni. A doua zi, la fel. Și a treia, și a patra, și așa mai departe. Credeți-mă că, de fiecare dată, când mergeam să culeg, era crescut la loc. Nu am avut grija asta până am terminat casa și au plecat meșterii”.
La o vorbă cu sinele,
Dan realizează că momentul respectiv, din mai 2009, a fost cotitura din traseul vieții sale: ”De atunci, sporul s-a revărsat peste familia mea. Îmi ajunge din ce câștig, ne-am cumpărat animale, muncim cu spor și văd efectiv cum, din te miri ce, crește. Nu mai suntem îngrijorați de ziua de mâine, nu mai trebe să îndurăm frig, pot spune că avem tot ce ne trebuie”.
Nu-i un lux, e necesarul normal pentru o familie de creștini, este punerea în faptă a unei dorințe fierbinți de a trăi ca oamenii. Consecutiv derulării acestor fapte, a încercat mereu să-i mulțumească Părintelui pentru suportul său, dar mereu a primit același răspuns: ”Nu-mi mulțumi mie, ci Celui de Sus”. Poate sună abrupt, dar refuzul Părintelui în cazul de față este de fapt un îndemn.
Minunea,
denumită astfel de Dan, nu s-a oprit atunci. ”Și azi, dacă vreau să fac ceva important pentru mine, trag o fugă până la mormântul Părintelui, mă reculeg acolo și-i împărtășesc dorința mea, ca și cum ar fi lângă mine. După ce mă întorc, toate se îndeplinesc”.
O judecată simplistă ar duce povestea în sfera norocului similar unui câștig la loterie sau ceva semănător, dar în cazul de față este altceva. În câteva luni, un om dobândește ceea ce altora le trebuie o viață să ducă la bun sfârșit. Pentru Dan este o minune. O minune trăită și simțită chiar și acum. Părintele a trezit în el forța de a face, a mobilizat tot ce se putea mobiliza în jurul lui Dan, pentru ca un vis să devină real. Cum a făcut asta, nimeni nu știe. Taina se află în ceruri acum.
E posibil
ca Părintele să fi dat un nou sens verbului ”a crede”, pentru că una e să crezi că așa trebuie și alta să crezi cu toată ființa. Reușea, prin harul său, să translateze crezul de la suprafață la interior, de unde să se adape cu toată energia găzduită acolo. Științific, am putea spune că reușea reorganizarea regiștrilor psihici și reorganizarea managementului energiei interioare. De obicei, asta este o chestiune care se rezolvă la nivel de for intim, dar în cazul de față și în altele, asta s-a produs cu un aport exterior.
Faptul că și azi, după trecerea în neființă, se simte harul Părintelui denotă și altceva. A reușit ca în fiecare din cei ce i-au cerut sprijinul să răsădească sămânța de a crede. Dincolo de credința în Dumnezeu, i-a atribuit dimensiuni pe care mulți dintre noi nu le mai avem: credința în sine, în puterea forțelor proprii, încrederea în cei apropiați și în drumul ales.
Am încheiat dialogul
cu Dan încercând să ne oferim o explicație cât de cât rațională pentru tot ce se petrece. Singurele lucruri palpabile sunt vizitele la Părintele Iustin, cuvintele sale și faptele. Restul ne îndreaptă cu gândul că mai este ceva. Un ceva ce este prezent și dăinuie. Poate fi sămânța încrederii semănată de Sfinția Sa, poate fi harul său ce depășește barierele timpului, spațiului și a formelor. Sau este ceea ce Dan o spune mereu: o minune!
George Pătrăucen / Mesagerul de Neamt:
Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro
Ultimii creştini
La Târgul de carte Gaudeamus am primit o confirmare puternică a stării creştinătăţii noastre, graţie albumului de fotografii Părintele Justin Mărturisitorul (Ed. Mica Valahie, 2013), un substanţial album foto semnat de Cristina Nichituş Roncea, textele, mai exact, Cuvintele Părintelui Justin fiind extrase din interviuri realizate de monahia Fotini, monahul Filotheu si jurnaliştii Florin Palas şi Victor Roncea.
Ce se poate reţine, zdrobitor, că marii noştri monahi, cu predicile lor geniale, sunt călăuzele neamului, dar adesea ei sunt un glas în pustie, aşa cum a fost şi glasul Părintelui Justin, fiindcă între Cuvintele lui, cuvinte dumnezeieşti, şi practica din fruntea ţării e o prăpastie de netrecut. Nu e aforism de-al părintelui care să fi avut ecou în viaţa diriguitorilor acestei ţări. Părintele face apel la unitate, dimpotrivă, pe firmamentul politicii e dezbinare.
Un alt aspect zdrobitor este faptul că Părintele Justin a fost legionar, făcând închisoare alături de alţi mari părinţi duhovnici şi arhierei, ca Parintele Arsenie Papacioc şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. Părintele Justin asimilează legionarismul Bisericii lui Hristos. Legionarii pe care i-a cunoscut părintele în închisoare au fost martiri întru credinţă.
Faptul că fusese preot militar voluntar pe Frontul de Est nu l-a privat pe monahul Justin de închisoare, dimpotrivă, martiriul său a fost parcă fără capăt, parcurgând eroic, ca un purtător de cruce, toate închisorile comuniste. Iisus spunea că cine vrea sa Îl urmeze – aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur – trebuie întâi să se lepede de sine, apoi să îşi ia crucea şi în al treilea moment divin să “Îmi urmeze Mie”. Se pare că toţi martirii întru Hristos au năzuit spre un asemenea ideal. O sfinţenie pământească incredibilă. Şi Părintele Justin face parte din stirpea marilor martiri ai ortodoxiei si ai lumii. Cine îi va cunoaşte viaţa (1919 – 2013), va afla în ce fel a devenit şi s-a identificat cu faptele unui adevărat martir întru Hristos. El a întemeiat în satul natal, Petru Vodă, de sub coama Ceahlăului, faimoasa mănăstire în care şi-a dăruit harul, devenind un Mărturisitor apostolic.
Şi totuşi acest sfânt al neamului, face o mărturisire copleşitoare: “Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”.
Însuşi reportajul lui Victor Roncea, cum a ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cum l-a cunoscut pe Părintele Justin, se numeşte “Ultimul arhanghel al românismului”.
Deci suntem în faza acestor ultimi mari creştini, ultimi mari mărturisitori ai ortodoxiei. Se adevereşte astfel teama Bisericii ordodoxe profunde faţă de denaturarea credinţei strămoşeşti. Agresiunea asupra ortodoxiei a fost adesea semnalată, dar nu s-a spus că ea se petrece din interior, că a slăbit puterea credinţei în sânul slujitorilor bisericii, dintre care unii se ocupă mai mult de treburile necuratului.
Părintele Justin făcea mereu apel la unitate, ca românii să nu poată fi dezbinaţi, aşa cum încearcă ungurii, cu o agresiune tot mai mare. Se pare că e ultimul apel, fiindcă de la preşedinţie la ultimul librar de la Târg are loc o incredibilă dezbinare, fiecare face numai ce-l taie capul, transformând România într-o ţară ca un ham la o sanie apocaliptică de care trag câinii în toate direcţiile.
În faţa acestei realităţi, albumul Cristinei Nichituş Roncea pare o oază, pare că vine dintr-o altă lume, iar ceea ce vedem şi citim arată ca o carte de muzeu, despre un muzeu viu al spiritualităţii româneşti.
În România, adevăraţii monarhi au fost monahii!
Eu nu l-am filmat pe Părintele Justin. Am făcut peste 50 de filme religioase, am cuprins cam tot ce înseamnă viaţa monahală în România, am ajuns şi la Mănăstirea Petru Vodă, dar Părintele Cleopa a introdus o poruncă la vremea respectivă, pe care au respectat-o şi alţi monahi: “Nu vom mai accepta să fim filmaţi, nu ne vom mai lăsa intervievaţi de TVR până când acest post nu-şi schimbă menirea. E un post păcătos. De două mii de ani, noi, monahii, luptăm să-i educăm pe enoriaşi, să menţinem poporul la focul virtuţilor creştine, iar păcătoşii de la televiziuni luptă împotriva noastră, cu filme vulgare, cu emisiuni deşănţate, cu destrăbălare. Până pornografia nu va dispărea de la TVR şi alte posturi, noi nu vom mai da nici un interviu, nu vom mai apărea pe nici o sticlă”. Cu un astfel de mesaj s-a stins Părintele Cleopa, unul dintre ultimii profeţi ortodocşi ai neamului.
Dar Cristina Nichituş Roncea a avut noroc, fiindcă Părintele Justin s-a lăsat fotografiat de ea, care a surprins şi stările ultime ale bătrâneţelor sale, inclusiv înmormântarea, de o măreţie monarhică. Fiindcă la noi, în România, adevăraţii monarhi au fost monahii! Şi acest noroc, este şi norocul nostru, al cititorilor, al beneficiarilor acestui album, care este ca un testament sfânt, plin de duh, de spirit românesc, de mesaj către o Românie creştină, ortodoxă, aşa cum a fost ea din veacuri.
În acest album întâlnim deci o altă Românie, România profundă, a marilor spirite şi tradiţii, care azi, sub ochii noştri, sub tot felul de forme şi manifestări, cum este şi acest Târg Gaudeamus, piere, dispare, este ca o ultimă imagine, dar care trebuie să fie ca o icoană, să ne obsedeze, să-i obsedeze mai ales pe cei ce duc România într-o direcţie greşită, o smulg din rostul ei milenar, din rădăcinile ei fireşti. Ultimii creştini ai României vor fi ei oare mai puternici decât tăvălugul orb, decât bulgărele sălbatic al unei realităţii scoase din ţâţâni, fără control, fără identitate?
Grid Modorcea / Ziaristi Online
Noiembrie 2013
Scriitorul Grid Modorcea (Mitica-Puiu Modorcea) s-a nascut pe 9 ianuarie 1944 la Galati. Dupa terminarea Liceului „V. Alecsandri” din Galati (1963), Modorcea face studii universitare de matematica la Galati si la Bucuresti. In 1974 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti, sectia teatrologie-filmologie. Ulterior a lucrat, succesiv, la Casa de Filme 3, Centrala Romania Film si Studioul „Al. Sahia”, iar dupa 1990 la Televiziunea Romana (Redactia „Viata Spirituala”). Doctor în arte cu teza „Actualitatea ca mijloc de comunicare” la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Membru al Uniunii Cineaștilor din 1977, membru al Uniunii Scriitorilor din 1990 si prodigios cineast, scenarist, dramaturg, prozator, critic, jurnalist si publicist.
Albumul poate fi comandat AICI
Foto: ParinteleJustinParvu.Ro via ISSUU