“Hristos, Mîntuitorul nostru, a luat trup omenesc, făcîndu-se om adevărat. Dar nu a încetat să rămînă ceea ce era de veci, adică Dumnezeu adevărat.
De acum Mesajul lui Dumnezeu, Cuvîntul, S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire, înfăţişîndu-ni-L pe Hristos, care cuprinde în sine atît firea dumnezeiască, cît şi pe cea omenească.
Prin faptul că S-a făcut om, Fiul lui Dumnezeu a aşezat umanitatea Sa la dreapta Tatălui. S-a făcut singurul mijlocitor, ca o punte prin care toţi putem ajunge la Împărăţia Lui.
Unul este Mijlocitorul, între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos.
Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu era prezent în cortul sfînt, astăzi El a coborît în însuşi trupul nostru – cortul nostru, în carne şi oase, pe care l-a sfinţit, l-a înveşmîntat pentru slavă.
Prin coborîrea Lui, El ne-a cuprins, ne-a înălţat pe toţi. El s-a coborît pentru ca noi să ne înălţăm. El s-a făcut ca noi pentru ca şi noi să ne facem ca El. El a sărăcit pentru ca noi să ne îmbogăţim. El a fost inspitit pentru ca astfel noi să luptăm împotriva ispitelor. El a fost necinstit şi batjocorit ca să ne păzească pe noi. El a fost chinuit şi omorît ca să ne mîntuiască pe noi. El s-a coborît pînă la iad ca să ne înalţe pe noi pînă la Cer. El S-a făcut Fiul Omului pentru ca noi să avem putere de a ne face fii lui Dumnezeu, în veci.
De acum El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, pentru că nu există un alt drum spre Dumnezeu, nu există o altă viaţă, decît viaţa în Iisus Hristos. Iar viaţa creştinului adevărat nu poate fi decît o viaţă în Hristos, în care sîntem cuprinşi şi ne hrănim precum mlădiţele din tulpina Viţei.
Pe de altă parte, Sărbătoarea Întrupării sau Naşterea Domnului nu face decît să dezvăluie adevărul pe care îl trăim noi înşine în spaţiul Bisericii, prin comunicare cu Hristos. Întruparea Domnului nu semnifică una sau mai multe zile de sărbătoare; semnifică o prezenţă reală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. De aceea ne cheamă mereu să trăim, să actualizăm în mod real unirea cu Dumnezeu, ce este întotdeauna prezenţa prin Sfînta Taină.
În peştera Bethleemului, Dumnezeu S-a născut om, pentru ca în Biserică omul să se nască Dumnezeu. Semnificaţia Bethleemului de „casă a pîinii” se transmite astăzi prin Biserică, în lăcaşul sfînt în care Dumnezeu se împărtăşeşte oamenilor, ca Pîine a Vieţii, care hrăneşte deopotrivă şi sufletul şi trupul.
Asemănarea cu Dumnezeu spre care am fost chemaţi înseamnă întruparea lui Hristos în noi. Precum El a unit divinul cu umanul, sîntem chemaţi şi noi să unim umanul cu divinul. Adică să ne unim cu Hristos prin Biserică, după cum şi Fiul lui Dumnezeu e întrupare în ipostasul Său – firea Sa dumnezeiască cu firea noastră, omenească.
Sfinţenia nu este altceva decît participarea la viaţa lui Hristos, o creştere în omenire. Fiul lui Dumnezeu Se naşte în noi pentru ca şi noi să ne îndumnezeim.
Venirea Fiului Omului în lume este mărturisirea iubirii Tatălui, El, Care ne iubeşte pe toţi şi noi toţi sîntem în Fiul, devenind trupul Său prin credinţa în El. Urmează Sfîntul Grigore [Teologul] şi spune că tocmai noi, noi înşine, sîntem trupul Său.
Oricine împlineşte voia lui Dumnezeu nu face altceva decît să crească şi să lumineze în slavă şi să se îndumnezeiască şi să devină fiu al lui Dumnezeu după har.
Aceasta este bucuria sfintelor sărbători ce uneşte printr-o înţelepciune dumnezeiască atît însemnarea curgerii timpului, a anilor, dar şi Taina Credinţei care lucrează; pînă ce Hristos va lua chipul Lui vom putea ajunge cu toţii la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos. [Efeseni 4:13]”
„Cred cu tarie ca cel mai mare duhovnic in viata este Parintele Justin Parvu de la Petru Voda. Este si cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar daca nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat si care nu se va putea lua de la el. As vrea ca Sfintii Arhangheli si Maica Domnului sa-i pazeasca pe ucenicii sai de ispita mandriei de a-i fi ucenici.” – Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Părintele Justin Pârvu, ctitorul Mănăstirii „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Petru Vodă, Neamţ, l-a avut ca oaspete de hram, în 2011, pe ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Iată înregistrarea predicilor de la marea sărbătoare a Mănăstirii Petru Vodă şi a Ortodoxiei:
Film realizat la clasa profesorilor Nuţu Cărmăzan si Petre Năstase de la Universitatea Media. Imagine: Gabi Munteanu. Montaj: Alex Rupa. Regia: Crina Asandei
Mai jos, Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, urmaşul la stăreţie al Părintelui Justin, despre Familie şi tinerii de azi:
Parintele Hariton Negrea la Parastasul Parintelui Justin Parvu – Manastirea Petru Voda, 2015 – Foto Cristina Nichitus Roncea
Părintele Justin: „În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”
Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.
Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)
Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!
De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.
Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele. S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.
Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.
Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.
Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.
Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem!
Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului, şi modificarea omului vine într-adevăr şi din a merge pe urmele Domnului, dar a merge pe urmele Domnului nu înseamnă a merge numai cu trupul, a merge cu inima, cu sufletul. [Altfel] nu este săgeată lăuntrică, să facă comuniunea cu puterile cereşti. De aceea şi sunt momente de întristare şi pentru noi – icoane care lăcrimează, suspină… parcă ar fi şi o mângâiere, ar fi şi o mustare a Maicii Domnului asupra lumii creştine: întristare pentru păcatele noastre, mângâiere de Mamă a lumii întregi, a Mamei Mântuitorului Hristos care este îndurat şi mult-milostiv. Cam asta ar fi…
– Spuneţi-ne ceva despre comunicatul acesta recent – cel un milion de semnături…
Socotesc că ar avea un ecou puternic asupra conducătorilor noştri, asupra preşedintelui nostru, care este un urmaş al lui Petru Rareş, Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi toţi Brâncovenii care s-au martirizat până la ultimul copil. Socotesc că aceste semnături care au plecat din durerile inimilor românilor vor îndupleca şi pe mai-marii noştri care au răspundere personală, răspundere a lor care se răsfrânge asupra copiilor lor, asupra nepoţilor noştri, asupra strănepoţilor noştri, că tot ceea ce facem noi astăzi ca individ în cadrul neamului facem pentru naţiunea de mâine. Noi nu facem nimic pentru noi, că dealtfel acesta e şi conceptul nostru creştin ortodox: lucrăm pentru binele aproapelui nostru, al fratelui nostru, şi care formează unitatea noastră. Rezistenţa noastră în asta ar consta – în dragostea unităţii şi a smereniei noastre faţă de Dumnezeu. Noi nu spunem „Tatăl meu”, spunem „Tatăl nostru”.„Precum în cer, şi pe pământ”. Trebuie însă mai multă rugăciune şi să ne pregătim de orice, să ne pregătim de moarte ca şi pentru viaţă, că dacă trăim – cum spune apostolul – ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem. Aşa că noi trăim aceeaşi coordonate de veşnicie. Şi iată, trăirea care vine în viaţa omului ca să te convingi de aceste adevăruri scripturistice – dacă într-adevăr vrei să trăieşti. De aceea trebuie să ajungem cu rugăciunea şi noi la stadiul acesta de detaşare, de degajare, de lepădare (de sine), ca într-adevăr „care pe heruvimi cu taină închipuim” viaţa neamului nostru ortodox. Dar au ei grijă să ne spiritualizeze, că locuri de muncă nu sunt, posturi nu sunt, salarii nu sunt, mizerie peste tot, şi ei au grijă să ne aducă şi la dragoste (care) „toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, dragostea nu piere niciodată” – asta este a românului.
Cu dor în suflete de părintele Iustin Pârvu, mii de credincioşi din întreaga ţară au venit sâmbătă, 11 iunie la Mănăstirea Petru Vodă din comuna Poiana Teiului, jud. Neamţ, la prăznuirea de trei ani a celui care a fost duhovnicul neamului românesc.
Liturghia arhierească a început la ora 9.00, după care un sobor de preoți a oficiat slujba Parastasului la trei ani de la mutarea la viața cea veșnică a părintelui Iustin Pârvu.
Programul liturgic a început cu oficierea Sfintei Liturghii de către ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi PS Andrei Făgărăşanu, Episcopul Covasnei şi Harghitei. Alături de un impresionant sobor de preoţi şi diaconi, înaltele feţe bisericeşti au oficiat mai apoi slujba de Pomenire a Preacuviosului Iustin, cel care a fost duhovnic şi povăţuitor pentru mii de credincioşi din toată ţara. Rugăciunile pentru odihna sufletului său s-au rostit la mormântul părintelui, aflat lângă Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ a Mănăstirii Petru Vodă. Solemnitatea evenimentului a fost completată de sunetul duios al clopotelor şi de numeroşii credincioşi îmbrăcaţi în straie tradiţionale, cu steagul tricolor în mână, care au înconjurat mormântul părintelui Iustin Pârvu. Un moment deosebit, considerat dumnezeiesc de cei care au văzut, s-a petrecut la finalul pomenirii arhimandritului, când, pe cer a apărut o aurelă în jurul soarelui, deasupra Mănăstirii Petru Vodă:
Pomenirea a 3 ani de la mutarea la viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu va fi anul acesta (2016) Sîmbătă, 11 Iunie. Liturghia arhierească va începe la ora 9 (ora României) şi va fi urmată de slujba Parastasului, anunţă Mănăstirea Petru Vodă.
Spune legenda că a adunat Dumnezeu toate popoarele la locul lor, pe germani, pe francezi, pe italieni, pe spanioli, portughezi; toate naţiunile. Şi românul, ca de obicei, vine şi el la urmă. Dar se terminaseră terenurile şi pentru români nu mai era loc. Şi atunci spune Sfântul Petru: „Doamne, au venit şi românii şi nu mai avem unde să-i aşezăm, unde să le dăm un loc.” Atunci Dumnezeu spune: „Dă-le din livada noastră!” Şi i-a dat, iată, livada aceasta, România Mare în hotarele ei, în ape, în munţi, în văi, în păşuni, în ogoare şi livezi, o bogăţie pe care o râvnesc cam toţi. În acelaşi timp ne-a dat şi cea mai mare bogăţie, credinţa în Dumnezeu, apostolică, de la Sfântul Apostol Andrei, sobornicească şi apostolească. Ne-a dat această Ortodoxie ca cel mai mare dar în neamul creştinesc pe care trebuie să-l ducem mai departe. Dar ca să avem în toată deplinătatea acest dar, să-l păstrăm aşa cum l-am luat. Pentru că la Judecata care va veni, particulară şi cea de obşte, vom fi întrebaţi ce am făcut noi pentru această ortodoxie. Fiecare, spunem că, episcopii, preoţii, mitropoliţii, patriarhii, ei au grijile. Într-adevăr, aşa este! Dar într-o familie numai tata are griji, numai mama are grijă de familie? Nu. Toţi sunt responsabili de bunul mers al acestui dar de la Dumnezeu. Avem însă în ziua aceasta nevoie de a forma copiii noştri ca să-şi iubească familia, să-şi iubească părinţii, să-şi iubească satul, judeţul, ţara. Pentru că acesta-i neamul nostru, aceasta este Ortodoxia, pentru noi care simţim, care vorbim aceeaşi limbă, care ne închinăm în aceeaşi credinţă; acesta este neamul. Fiecare suntem responsabili de bunul mers al acestui popor.
În etapa următoare, lumea va cădea mereu printr-o lovitură puternică, din lumea aceasta eretică, ca să nu spun direct păgână. Da, vor urma o serie întreagă de dispersări din lumea noastră, o slăbire din ce în ce mai mult a adevărului ortodox, un amestec tot mai mare în lumea noastră creştină al influenţelor străine. Ar mai fi nişte lucruri, dar noi trebuie să le privim cu dragoste, să le privim cu răbdare, să le privim cu seninătate, pentru că nu sunt noutăţi. Creştinismul nu înseamnă avantaje, lucruri satisfăcătoare ale limuzinelor şi ale vieţii noastre tehnice. În creştinismul nostru nu este îngăduit să umbli cu orice preţ după pâine. Nu! Noi ar trebui să ne regăsim, aici în sărăcia noastră, în lucrarea acestui pământ pentru care s-au jertfit cu sângele lor strămoşii noştri, să ne coborâm la simplitate, la o modestie de viaţă în care să lepădăm cu adevărat lumescul acesta cu toată tehnica lui care vine şi aduce peste tot numai moarte şi distrugerea vieţii noastre şi morale şi spirituale şi biologice.
Cuvînt de ctitor – Părintele Justin la Sfinţirea bisericii Mănăstirii Petru Vodă (2005)
14.05.2016
Înalt-Preasfinţia voastră, Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Duhului Sfînt, cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfinţitului Părinte Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, cu sprijinul şi munca multor binecredincioşi creştini s-a înălţat această sfîntă mănăstire cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, spre slava lui Dumnezeu, Celui în Treime slăvit şi spre mîntuirea şi sporirea duhovnicească a tuturor iubitorilor de Hristos.
Motivele ridicării acestei mănăstiri pe aceste meleaguri sunt următoarele:
1 În copilărie colindînd pe aceste meleaguri natale visam şi doream ridicarea aici a unui sălaş sihăstresc. După 1964, după decretul de amnistie a deţinuţilor politici, am revenit pe aceste meleaguri natale şi din nou a reînviat în sufletul meu visul copilăriei şi al tinereţii mele. În 1977 am făcut un pelerinaj la Sfîntul Munte Athos şi mi-am dorit ca rînduielile athonite să se pună în lucrare şi într-o mănăstire de la noi. După 1990 realizarea unei asemenea dorinţe se arătă la orizont.
2 Un al doilea motiv pentru ridicarea acestei mănăstiri a fost acela de a menţine şi întări pe valea Bistriţei duhul evlaviei şi al trăirii ortodoxe aşa cum merită locuitorii din această zonă, ca unii ce au venit din Ardeal în urma prigoanei pentru uniaţie a lui Bukow de după anul 1761, şi şi-au părăsit locurile natale avînd ca singură dorinţă păstrarea credinţei celei drepte ortodoxe.
3 În al treilea rînd am dorit ca această mănăstire să fie înălţată pentru comemorarea tuturor celor ce s-au jertfit în temniţele comuniste, ştiuţi şi neştiuţi, pentru păstrarea fiinţei naţionale româneşti şi a credinţei strămoşeşti nealterate, precum şi pentru pomenirea tuturor eroilor neamului căzuţi în toate timpurile şi locurile.
Astfel, cu Binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Daniel, pe 14 Mai 1991 s-a pus piatra de temelie a bisericii din incintă şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfinţilor Arhangheli, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, am purces la ridicarea bisericii şi a cîtorva chilii în jur. Tot cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfinţitului Mitropolit Daniel, pe 8 Noiembrie 1994 am început să slujim în noua biserică. Au continuat lucrările de pictură, de construire a cîtorva corpuri de chilii, de amenajare a curţii, a drumului de acces, etc.
Între timp, numărul vieţuitorilor din obşte s-a ridicat la 80 de părinţi şi de fraţi, şi împreună ne-am străduit să ţinem rînduielile de slujbă asemenea celor de la Sfîntul Munte, dar în acelaşi timp să fim o mănăstire misionară, deschisă pentru toate nevoile, necazurile şi suferinţele oamenilor.
În acest context s-a impus necesitatea înfiinţării unui azil pentru bătrîni, bolnavi şi oameni însinguraţi, precum şi a unui orfelinat pentru copiii nimănui. Un grup de maici venite din alte mănăstiri sau închinoviate la noi, majoritatea cu studii superioare, s-au oferit spre slujirea aproapelui în cadrul acestor două aşezăminte, aşezate la 2 km mai jos de aici, unde tot cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfinţitului Mitropolit Daniel s-a ridicat o bisericuţă, deoarece era greu şi pentru maici şi pentru bătrîni şi pentru copii să se deplaseze la slujbe la biserica din deal mai ales în timpul iernii şi al nopţii.
Mai sunt multe alte lucruri de făcut sau de terminat, însă nădăjduim să se ducă toate la un bun sfîrşit.
Sfinţirea Mănăstirii Petru Vodă constituie o încununare a strădaniilor obştii şi a fiilor noştri duhovniceşti, şi, în ceea ce mă priveşte mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele rînduite de El în viaţa mea, pentru că mi-am văzut un vis împlinit; şi pot spune şi eu ca Sfîntul Apostol Pavel care zice: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit…” (II Timotei, 4,7), iar „cununa dreptăţii” să o rînduiască Dumnezeu tuturor acelora ce-L iubesc pe El.
Înalt Prea-Sfinţia Voastră, ca într-un tablou votiv închinăm această mănăstire lui Dumnezeu prin Înalt Prea-Sfinţia Voastră care reprezentaţi „Biserica Dumnezeului Celui viu, stîlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15), mulţumindu-vă din adîncul sufletului pentru înalta binecuvîntare prin care aţi consacrat mănăstirea noastră ca spaţiu al slujirii sfinte a lui Dumnezeu.
Mulţumesc de asemenea tuturor acelora care ne-au ajutat să realizăm multiplele lucrări de la această Sfîntă Mănăstire şi Bunul Dumnezeu să-i numere între ctitorii de locaşuri sfinte ca pe un neam de voievozi şi numele lor să fie înscrise în Cartea Vieţii.
Ca un testament sfînt, doresc ca în mănăstirea noastră pentru totdeauna rînduiala slujbelor şi a vieţii de obşte să fie după acrivia cu care deja ne-am obişnuit şi în al doilea rînd vă asigurăm că am fost, suntem şi dorim să fim sub ascultarea arhipăstorului nostru.
Cuvântul Părintelui Justin Pârvu către participanţii la miting (14 Martie 2013): Aşteptăm un răspuns la cele 1 milion de semnături adunate împotriva actelor electronice
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,
Ortodoxia noastră românească, alături de celelalte popoare ortodoxe mai apropiate sau mai îndepărtate, este în același cuget ortodox de a apăra fiinţa şi libertatea umană în faţa celui mai aprig atac îndreptat împotriva vieţii noastre creştine, prin implementarea forțată a cipurilor electronice în actele noastre de identitate. Este un atentat asupra libertăţii umane, dăruită de Dumnezeu în actul creației. Nici o forță din lume nu are dreptul să atenteze sau să anihileze această libertate a omului, care este de origine divină. Vrem să fim tratați ca fii ai lui Dumnezeu, liberi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar nu ca infractori sau ca niște mașini, după chipul şi asemănarea omului modern, a omului satanizat.
Biserica Ortodoxă este mamă a neamului românesc. Acest popor s-a format şi menţinut la sânul Bisericii creştine. De-a lungul veacurilor Biserica Ortodoxă a fost sprijinul cel mai de seamă şi farul călăuzitor în toate nevoile şi suferințele acestui popor. Cât timp acest popor a fost însufleţit de oamenii Bisericii, Dumnezeu a revărsat binecuvântarea Sa asupra noastră şi ne-a ajutat să ieşim din toate strâmtorările.
Iată însă că acum se abate asupra noastră poate cel mai mare atac la fiinţa spirituală a neamului nostru. Avem datoria să conștientizăm pericolul de instaurare a unei dictaturi mondiale, prin urmărirea cetățenilor şi implantarea microcipurilor, începând de la actele de identitate până la corpul uman. Acesta este şi scopul: obişnuirea cu cipul şi implementarea în corpul uman, în cele din urmă, care va duce la transformarea noastră în nişte roboţi şi sclavi ce nu vor mai putea fi stăpâni pe gândurile şi voinţa lor.
Acum este momentul să acţionăm, în frunte cu preoţii şi monahii, şi să susţinem drepturile acestui popor obidit. Noi, ca monahi, nu putem sta nepăsători în faţa suferinţei poporului nostru, în faţa suferinţei fraților noştri. Preoţii şi monahii sunt primii care trebuie să dea dovadă de jertfă şi poporul trebuie să simtă grija şi dragostea noastră, să simtă că suntem alături şi îl susţinem cu preţul vieţii noastre, după cum ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:12,13). Nu avem dreptul să cedăm. Dacă dăm un singur pas înapoi înseamnă că am predat armele în faţa vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, care vor ieşi victorioși. În faţa vrăjmaşilor nevăzuți mai faci o cruce şi pier, pentru că se tem de Dumnezeu, dar aceştia văzuţi sunt mai aprigi şi nu au respect pentru nici un lucru sfânt.
Este o misiune importantă şi o chemare mai înaltă a poporului român de a protesta faţă de aceste măsuri dictatoriale şi de a dezrobi neamul românesc din gheara care vrea să ne manipuleze şi să ne conducă precum pe vite. Am ajuns la cuvintele Psalmistului David, din Vechiul Testament: „Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici” (Ps. 17:28,29). Faţă de aceste măsuri îndărătnice nu putem fi altfel decât aşa cum spune Psalmistul. Anii trecuţi, o dată cu apariţia paşaportului biometric, s-au strâns un milion de semnături care s-au înmânat autorităților Statului, dar ei s-au îndărătnicit şi nu au luat aminte la glasul celor 1 milion de oameni. Niciodată până acum în istoria României nu s-au mai strâns 1.000.000 de semnături pentru ceva. Am cerut referendum împotriva oricărui act electronic, dar nu am fost ascultați. Cine vrea să îşi pună cip nu are decât; noi vrem doar să ni se ofere alternativa de a putea păstra actele simple pe care le-am folosit şi până acum şi de a nu fi obligaţi să folosim carduri electronice de sănătate pentru a merge la o farmacie sau la un doctor.
De aceea se cere tuturor fiilor acestui neam – indiferent că sînt ţărănişti, democraţi sau socialişti – să răspundă împotriva acestor măsuri de control total al populaţiei, de instaurare a unui stat poliţienesc. Să ne unim în dragoste şi armonie ca să putem ieşi de sub jugul erei electronice. Din raţiuni politice, eu şi atâţi alţi fii ai acestui neam, am făcut ani şi zeci de ani de puşcărie, datorită unui sistem dictatorial comunist. Am purtat numere în loc de nume, ca acum să ajung să trăiesc în libertate şi să fiu identificat tot cu un număr? Noi avem nume prin Botez, un nume dat de părinţii noștri. Dacă îmi anulezi numele, înseamnă că mi-ai anulat şi părinţii şi toată legătura mea cu Dumnezeu şi cu strămoşii acestui neam. Dar poate că aceasta se şi doreşte: să fim fii ai unei Europe unite, sau ai unui stat mondialist, care nu are nici Dumnezeu şi nici milă, care mai mult ne fură decât ne ajută. Noi putem să trăim în linişte şi pace cu toți vecinii noştri fără să ne anulăm identitatea, şi fără să ne vindem toate bunurile şi valorile acestui neam.
Pentru cei care consideră că nu este duhovnicească atitudinea noastră de a ieşi în faţa oamenilor să protestăm, ţin să le amintesc faptul că poporul grec a ieșit cu sutele de mii cu preoţi şi monahi în fruntea oamenilor, apărându-şi dreptul creştin de a renunţa la aceste acte electronice. De asemenea Biserica rusă a hotărât că aceste măsuri electronice şi biometrice sunt abuzive şi nu sunt agreate de către concepția Bisericii. Noi de partea cui ne situăm? Sau suntem mai catolici decât papa, cum se spune? Avem de învățat din eroismul grecesc. Ei au acest spirit de a reacționa, pentru că păstorii lor nu se tem ca ai noştri; preoții şi ierarhii îşi susțin credincioșii în pofida conducerii care încearcă să le calce în picioare drepturile creștinești. Noi trebuie să reacţionăm faţă de orice abuz asupra cetățenilor noştri ortodocși. Ortodoxia nu înseamnă numai: Doamne, slavă şi iar slavă… Dar fapta unde e? Cum poți tu să spui că îți iubești aproapele ca pe tine însuţi, când nu îl sprijini atunci când este asuprit şi prigonit? Noi nu ieşim ca să cucerim ceva, precum au făcut cruciadele, noi ieșim să susţinem drepturile acestui popor creştin. Să ni se respecte dreptul la libertate şi la numele creştin.
Menirea preotului este să își pună cuvântul, sufletul şi viaţa lui pentru aproapele, pentru ucenicii săi. Preoţii cu crucea, în frunte, aceasta este caracteristica poporului nostru, după cum o spune însuși imnul naţional. Dacă preoţii vor învinge frica, vor învinge şi iadul. Dar dacă nu vor învinge frica, vor pierde raiul, încă de aici de pe pământ. Acesta este doar începutul vremurilor de prigoană. Ce vom face mai încolo, dacă noi nu avem curajul să ne susținem credincioşii acum, când încă mai avem, chipurile, o libertate şi un drept de exprimare?
Suntem aici ca o datorie a conştiinţei noastre faţă de copiii noştri, faţă de generaţia de mâine, faţă de strămoşii noştri, care ne-au predat o Românie liberă şi aceasta este România în care vrem să trăiască şi fiii noştri.
Iată, ne-am adunat cu toţii la acest miting, cu mici, cu mari, şi aşteptăm un răspuns din partea onoratului Parlament, ales şi aşezat conducător al unui popor majoritar ortodox, întemeiat pe jertfele marilor voievozi creştini – Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu – şi pe milioane de jertfe ale înaintașilor noştri care au luptat pentru o Românie liberă şi creștină. Aşteptăm un răspuns la cele 1 milion de semnături adunate împotriva actelor electronice.
Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvinteze pe toţi care v-ați adunat să luptaţi împotriva acestor măsuri abuzive şi anticreştine, iar guvernanților noștri să le dea înțelepciune şi putere de înţelegere, spre a sluji cu credință intereselor neamului nostru creştin românesc, iar nu altor interese străine.
Cu ocazia Hramului Mănăstirii Petru Vodă ctitorită de vrednicul de pomenire Părinte Justin Pârvu a apărut astăzi şi Calendarul 2016 cu Părintele Justin. Acesta poate fi găsit la Mănăstirea Petru Vodă sau de la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă 19, la poalele Patriarhiei). Pentru comenzi puteţi scrie şi la office@photo-graphy.ro